1 David a adunat la el,
Pe cei aleşi, din Israel.
Treizeci de mii se dovedeau
Oameni-aceştia că erau.
2 Când toţi, la sine, au venit,
Spre Bale-Iuda a pornit
David, cu ei, ca să se ducă
Şi de acolo să aducă,
Grabnic, chivotul Domnului,
Pentru că Sfântul Nume-al Lui,
În faţa sa era chemat,
Iar Domnul este aşezat
În cercul Heruvimilor,
Fiind Domn al oştirilor.
3 Chivotul, ei, când l-au luat,
Într-un car nou l-au aşezat.
Abinadab fusese cel
Care-a avut grijă de el.
Chivotu-n casa lui a stat,
Şi pe un deal ea s-a aflat.
Cei care caru-l cârmuiau,
Uza şi Ahio erau.
4 Lângă chivotul Domnului,
Uza mergea. În faţa lui,
Sta Ahio, iar după el,
5 David şi-ntregul Israel –
Cântându-I Domnului – mergeau,
Iar instrumentele erau
Din lemn de chiparos făcute.
Cântau cu harfe şi-alăute,
Cu fluiere şi cu ţambale
Şi cu timpane, pe-a lor cale.
6 Când tot alaiul a sosit
În locul care s-a numit
„Câmpia lui Nacon”, de-odat’,
Carul cu boi s-a legănat.
Uza, atuncea, a întins
Mâna în grabă şi a prins
Chivotul, ca să-l sprijinească,
Iar boii să nu îl trântească.
7 Dar Dumnezeu, când l-a zărit,
S-a mâniat şi l-a lovit
Pe Uza, pentru-al său păcat.
Îndată, jos, el a picat –
Lângă chivotul Domnului –
Şi a murit în faţa lui.
8 Văzând ceea ce s-a-ntâmplat,
David, adânc, s-a întristat
Căci Dumnezeu l-a pedepsit,
Pe Uza, care a murit
Rupt în bucăţi, în locu-acel.
„Pereţ-Uza”, atuncea, el,
Drept nume, locului, i-a pus,
Sau „Ruperea lui Uza”, spus.
9 După tot ce s-a petrecut,
David – de Domnul – s-a temut
Şi a-ntrebat speriat: „Cum vine,
Chivotul Domnului, la mine?
Cum intră el, cum va putea,
Să şeadă-apoi, în casa mea?”
10 N-a vrut ca, în cetatea lui,
Să ia chivotul Domnului,
Şi astfel, el l-a dus la Gat.
Obed-Edom, era chemat
Omul cel care a primit
Chivotul şi l-a găzduit.
11 Trei luni, chivotul Domnului
A poposit în casa lui,
Iar pe Obed-Edom, din Gat,
Domnul l-a binecuvântat
Apoi, cu toată casa lui,
Din pricina chivotului.
12 David a prins, iute, de veste,
De toate lucrurile-aceste,
Căci slugile l-au înştiinţat:
„Domnul l-a binecuvântat
Pe-Obed-Edom şi casa lui,
Din pricina chivotului.”
În mare grabă, a pornit,
Să ia chivotul. L-a suit –
În urmă – în cetatea lui,
Fiind, de-a lungul drumului,
De-ntregul său popor urmat,
Care scotea, neîncetat,
Tari strigăte de veselie,
Cuprins de-o mare bucurie.
13 Atunci când David a văzut
Că şase paşi doar au făcut
Oamenii care au cărat
Chivotul, un semnal le-a dat,
Şi tot convoiul s-a oprit.
Un bou, acolo, au jertfit
Şi un viţel – în faţa lui –
Pentru cinstirea Domnului.
14 David, apoi, a îmbrăcat
Efodul cel din in lucrat,
Jucând din răsputeri, mereu,
Pentru-al său Domn şi Dumnezeu.
15 În felu-acesta, au suit
Chivotul şi l-au însoţit
Cu trâmbiţe, cu veselie
Şi chiote de bucurie.
16 Chiar când chivotul Domnului
Pătrunse în cetatea lui,
Mical, acasă, se găsea
Şi pe fereastră, ea privea.
Când l-a zărit pe împărat,
Lângă chivot, cum a jucat,
În inimă a şi simţit
Cum că dispreţ i-a încolţit,
Faţă de el. David a dus
17 Chivotul şi-ntr-un cort l-a pus,
Pe care-anume l-a-nălţat
Spre-a fi chivotul aşezat.
Arderi de tot – când a sfârşit –
Lui Dumnezeu I-a dăruit,
Precum şi daruri, cu menire
De jertfe pentru mulţumire.
18 Apoi, a binecuvântat
Întreg poporul adunat,
În Numele Domnului lor,
Al Domnului oştirilor.
19 La toţi, în urmă, a-mpărţit
Câte o pâine. Negreşit,
A dat şi o bucată mare,
De carne, pentru fiecare.
O turtă de stafide iar,
El le-a mai dat la toţi, în dar.
Întreg poporul – mulţumit –
Spre casă, a plecat, grăbit.
20 Când totul fost-a încheiat,
David, spre casă, a plecat,
Voind – ‘nainte să se-aşeze –
Ca să şi-o binecuvinteze.
Mical, în faţă, i-a ieşit,
Şi-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Cu câtă cinste, s-a purtat
Al lui Israel împărat
Astăzi, când s-a descoperit
Şi dezbrăcat a dănţuit,
În faţa slujitoarelor
Cari sunt ale supuşilor
Pe care împăratu-i are.
Uimită sunt, de-a ta purtare,
Căci numai omul de nimic
Face aşa! Ce pot să zic?”
21 David i-a spus nevestei lui:
„Iată că-n faţa Domnului,
Cari m-a ales şi cari, mai sus,
Decât e tatăl tău, m-a pus –
Făcându-mă în acest fel,
Mai mare peste Israel –
Jucat-am eu. Şi vreau să-ţi zic,
22 Precum că şi mai de nimic,
Am să m-arăt şi că doresc
De-acuma, să mă înjosesc
Mai mult, în ochii mei, căci ştiu
Că-n mare cinste am să fiu
Apoi, în ochii tuturor,
Şi chiar în ai slujnicelor
De care, tu mi-ai pomenit.”
23 Mical, apoi, cât a trăit,
N-a mai putut, prunci, a avea,
Căci stearpă rămăsese ea.