1 „Când vălul nopţii a căzut,
Am căutat în aşternut,
Pe cel care îmi e iubit,
Dar iată că nu l-am găsit…
2 Atunci, în grabă m-am sculat
Şi prin cetate-am alergat.
Pieţele le-am străbătut,
Dar nicăieri nu l-am văzut.
Pe uliţe am rătăcit
Făr’ al afla pe-al meu iubit!
3 M-am dus, atuncea, să-i găsesc
Pe oamenii care păzesc
Cetatea şi i-am întrebat:
„Nu ştiţi, cumva, ce s-a-ntâmplat?
Pe-al meu iubit, nu l-aţi văzut?”
4 Apoi – de ei, când am trecut –
Cu bucurie, l-am găsit,
Pe-al inimii mele iubit.
Îndată, strâns, l-am apucat
De mâini şi nu l-am mai lăsat,
Până intrat-am amândoi,
În casa mamei mele-apoi
Şi în odaie am păşit,
În care ea m-a zămislit.”
5 „Vouă vă jur – fiice pe care,
Ierusalimul meu le are –
Pe căprioarele zglobii
Şi pe cerboaice din câmpii:
Să nu cumva, voi să stârniţi
Iubirea, şi să n-o treziţi
Din somn – luaţi dar, seama bine –
Până când, singură, ea vine!”
6 „Dar ce se vede? Ce să fie
Ceea ce urcă din pustie,
Asemeni unor stâlpi de fum
Şi se îndreaptă-ncoace acum,
Având aburi de mir în jur
Şi de tămâie împrejur,
De toate-aromele-nţesat
Şi de miresme-nconjurat
Asemenea celor pe care
Doar cel ce vinde mir le are?”
7 Se vede o trăsură. Iată
Că ea este înconjurată
De şaizeci de viteji cari sânt
Cei mai viteji de pe pământ,
Şi merg cu Solomon. Cu el,
Cei mai viteji din Israel
8 Se află. Toţi sunt înarmaţi,
Şi toţi cu lupta-s învăţaţi.
Săbii, la coapsă, şi-au ţinut
Şi de nimic nu s-au temut
În timpul nopţii, niciodată.
9 Astă trăsură e lucrată –
Cum Solomon avuse-n plan –
Din lemn adus chiar din Liban.
10 Toţi stâlpii, din argint îi are.
La spate sunt rezemătoare
Care, din aur, s-au făcut.
Scaun, din purpură ţesut,
Are caleaşca, negreşit.
Apoi, a fost împodobit –
Tot mijlocul de la trăsură –
Cu o aleasă ţesătură,
De către fiicele pe care
Ierusalimul meu le are.
11 Ieşiţi voi, fete din Sion,
Ca pe-mpăratul Solomon
Să îl vedeţi încoronat
În ziua când s-a cununat.
Acea cunună minunată,
De mama sa-i fusese dată,
Când inima-i – la cununie –
Plină-i era, de veselie.”