1 „Iubita mea, nu te priveşti?
Te uită, ce frumoasă eşti!
Îţi sunt ai ochilor bobiţe,
Ca ochii unei porumbiţe
Şi sub maramă, strălucesc.
La părul tău, dacă privesc,
Gândul îmi zboară, iar pe urmă,
Îmi aminteşte de o turmă
De capre care s-a oprit
Şi-apoi odihnă a găsit
Pe înălţimea muntelui,
Pe piscul Galaadului.
2 Ca şi o turmă de oi care
Tunse-au ieşit din scăldătoare,
Iar între ele nu se poate
Sterpe a se afla, căci toate,
Gemeni doar au – ia seama bine –
Aşa-s ai tăi dinţi, pentru mine.
3 Buzele tale mă îmbie.
Fir de cârmâz, îmi par să fie.
Drăguţă este gura ta.
Obrazul tău ar arăta
Ca rodia, de bună seamă,
Cum se zăreşte sub maramă.
4 Gâtul ţi l-am asemuit
Cu turnul ce a fost zidit
De David, cu o casă-n care
Arme sunt puse, spre păstrare.
Scuturi atârnă de-al său vreji
Şi sunt doar scuturi de viteji;
O mie fost-au numărate
Şi-s numai de viteji purtate.
5 Privesc la sânii tăi şi-mi par
Doi pui de cerb. Când mă uit iar,
Îmi par doi gemeni, bunăoară,
Precum doi pui de căprioară
Cari, între crini, au apărut,
Ieşiţi în voie, la păscut.
6 Până când se mai răcoreşte,
Până când umbra se lungeşte –
Munte de mir – voi fi la tine.
Deal de tămâie, să ştii bine
Că voi ajunge, negreşit.
7 Frumoasă eşti. Când te-am privit,
Nici un cusur nu ţi-am aflat,
Oricât de mult am încercat.
8 Mireaso, vino din Liban!
Din vârful muntelui Aman
Şi din Hermon şi din Senir!
Priveşte-mă, din al lor şir.
Din muntele pardoşilor,
Din vizuina leilor,
Aruncă-ţi ochii către zare,
Ca să priveşti în depărtare.
9 Numai o dată m-ai privit,
Mireaso, şi mi-ai şi răpit
Inima-ndat’. Cu o privire
Şi doar cu-n lănţişor subţire
Cu care te-ai împodobit,
Tu, inima, mi-ai înrobit.
10 Vai ce lipici, soro mireasă,
Din mângâieri poate să-ţi iasă!
Iar dezmierdările-ţi, găsesc
Că mai de preţ se dovedesc,
Decât e vinul cel mai bun.
Apoi, mireasma ta, îţi spun
Că-i mai plăcută decât toate
Aromele-n lume aflate!
11 Din buze, miere, ne-ncetat,
Mireaso, doar ţi-a picurat.
Miere şi lapte, tot mereu,
Sub limba ta, voi afla eu.
Mirosul ce îl răspândesc
Hainele tale, îl găsesc
Asemenea Libanului,
Căci e la fel mirosul lui.
12 Soro mireaso, te vădeşti
Cum că grădină-nchisă eşti.
Izvor închis, poţi fi numită.
Fântână eşti, pecetluită.
13 Odraslele-ţi, de pe pământ,
Grădini de rodii par că sânt
În care, loc au, a se pune
Doar roadele cele mai bune:
Mălinul negru, după care
Loc în grădină nardu-şi are,
14 Iar după nard şofranul vine,
Trestii ce-s de arome pline,
Smirnă aleasă, scorţişoară
Şi-apoi tămâie, bunăoară.
15 Ca o fântână pari să fii,
Ca un izvor cu ape vii
Ce îşi aduce apa lui,
Din muntele Libanului.
16 Te scoală crivăţule-ndată!
Tu, vântule, vino odată
Şi dinspre miazăzi să baţi!
Peste grădina mea, suflaţi,
Să picure mireasma care
Se află-ntre-ale ei hotare!”
„Pe-al meu iubit, l-aştept să vină
Şi să pătrundă în grădină;
Din roadele, în ea aflate,
Să guste el, pe săturate!”