1 „Dar Duhul spune lămurit,
Că-n vremurile de sfârşit,
Unii se lasă de credinţă
Şi vor găsi de cuviinţă
Să se lipească, cu ardoare,
De Duhurile-nşelătoare,
De-nvăţătura dracilor,
Urmând, astfel, cărarea lor;
2 Căci, abătuţi, ei au să fie
De-a unora făţărnicie,
Care, despre minuni, vorbesc
Şi, însemnaţi, se dovedesc,
A fi cu fierul înroşit,
În al lor cuget, negreşit.
3 Căsătoria, o opresc
Oameni-aceştia, şi-ngrădesc,
A hranei întrebuinţare –
Adică lucrurile care
Făcute-au fost, de Dumnezeu,
Spre-a fi luate, tot mereu,
Cu mulţumiri, de cei ce ştiu
Şi cred, în adevărul viu.
4 Orice făptură – vă zic eu –
Cari este a lui Dumnezeu –
Indiferent de ce-o să spună
Un om, să ştiţi că este bună.
Cu mulţumiri, dacă-i luat,
Nimic nu e de lepădat.
5 Prin al lui Dumnezeu cuvânt,
Prin rugăciune, toate sânt,
Mereu, sfinţite, negreşit.
6 Atunci când vei fi reuşit
Să pui, în mintea fraţilor,
Ăst lucru, un bun slujitor –
Al lui Hristos – te dovedeşti,
Pentru că ştii să te hrăneşti
Doar cu cuvintele pe care,
Credinţa noastră-n ea le are.
De-asemeni – dragă Timotei –
Tu trebuie să pui, în ei,
Învăţătura ce ţi-am dat-o,
Pe cari, mereu, tu ai urmat-o.
7 De basmele cele lumeşti
Şi de poveştile băbeşti,
La depărtare să te ţii.
Necontenit, apoi, să ştii
Ca să te porţi evlavios,
8 Căci este de puţin folos,
Acea deprindere trupească;
Însă, evlavia cerească,
Mereu, este folositoare,
Căci ale vieţii viitoare,
Făgăduinţi, se află-n ea,
Şi are – de asemenea –
Promisiunile de-acum,
Pentru, al vieţii noastre, drum.
9 Iată-un cuvânt adevărat,
Cari trebuie-a fi ascultat
Şi care-i vrednic de primit!
10 Într-adevăr, noi am muncit
Şi ne luptăm, neîncetat,
Pentru că noi ne-am aşezat
Nădejdile, în Dumnezeu –
În Cel care e viu, mereu,
Şi care e Mântuitor
Al tuturor oamenilor,
Dar, mai ales, al celor care
Sunt credincioşi. Fără-ncetare,
11 Tu – Timotei – să-mpărtăşeşti
Ce-am spus şi-apoi, să porunceşti
Ca lucrurile arătate,
De toţi să fie învăţate.
12 Şi nimeni să nu îndrăznească,
Cumva, să îţi dispreţuiască
Apoi, anii de tinereţe.
Pildă să fii, şi în poveţe,
În dragoste şi curăţie,
La fel şi în credincioşie
Şi totodată, în purtare
Şi-n bine, pentru fiecare
Dintre acei ce, credincioşi,
Se-arată, şi evlavioşi.
13 Până când voi veni la tine,
Te rog, ca să iei seama bine,
Şi la citire, la-ndemnare,
La-nvăţăturile pe care,
Din a mea parte, tu le ai,
Ca şi la alţii, să le dai.
14 Nepăsător, tu nu te ţine,
De darul ce-i aflat în tine
Şi care, dat îţi este ţie –
După cum ştii – prin prorocie,
Când a prezbiterilor ceată,
Stând laolaltă adunată,
A socotit că este bine
Să-şi pună mâinile, pe tine.
15 Puneţi, pe inimă, mereu,
Aceste lucruri, dragul meu.
Cu ele, te-ndeletniceşte,
Căci doar prin ele se vădeşte
Înaintarea ta, şi poţi
Să o areţi, astfel, la toţi.
16 Atent să fii, la a ta cale,
Şi-asupra-nvăţăturii tale,
Pe care-acuma, tu o ai
Şi pe cari, altora, o dai.
În aste lucruri, tot mereu,
Să stăruieşti dar, dragul meu,
Căci numai astfel – negreşit –
Tu vei ajunge mântuit,
Iar mântuire-or căpăta
Şi cei ce te vor asculta.”