1 „Cei ce se află în robie,
Stăpâni-n cinste să şi-i ţie,
Ca Numele lui Dumnezeu
Şi-nvăţătura Lui, mereu,
Să nu fie dispreţuite
Şi nici, de rău, a fi vorbite.
2 Cei cu stăpânii credincioşi,
Să ştie-a fi evlavioşi.
Necontenit, să se ferească
Apoi, să nu-şi nesocotească,
Cumva, stăpânii, sub cuvânt
Că, „fraţi”, ai lor, aceştia sânt.
De-aceea, o să trebuiască,
Mai bine, ca să îi slujească,
Ştiind că credincios era
Cel care se va bucura
De roadele slujirii lor.
Să spui acestea, tuturor,
Iar ceea ce te-am învăţat,
Mereu, rosteşte, apăsat.
3 Dacă-i învaţă cineva,
Apoi, pe oameni, altceva –
Învăţături deosebite
De cele propovăduite
De către noi – şi, îl vezi bine,
Precum că el nu se va ţine
De-nvăţătura Domnului
Iisus, şi de cuvântul Lui
Care, evlavie, apoi,
O să aducă, peste noi,
4 Află că plin e, de mândrie,
Şi că nimica bun nu ştie.
Ba chiar îmbolnăvit a fost,
De certurile fără rost,
De certurile de cuvinte,
Care aduc, mereu, ‘nainte,
Pizme şi certuri, cleveteli,
Precum şi rele bănuieli,
5 Război zadarnic de cuvinte,
Între toţi cei stricaţi la minte,
Cari sunt, de adevăr, lipsiţi
Şi care sunt obişnuiţi
Ca în evlavie să creadă
Că, un câştig, pot ca să vadă.
De-astfel de oameni, tot mereu,
Să te fereşti tu, dragul meu.
6 Evlavia, când e-nsoţită
De mulţumiri, e dovedită,
Pentru acela ce o are,
Izvorul unui câştig mare.
7 În lume – ne-ncetat, vă zic –
Precum că n-am adus nimic,
Şi nici n-o să luăm apoi –
Când vom pleca – nimic, cu noi.
8 Dacă avem ce să mâncăm –
Şi-asemenea, ce să-mbrăcăm –
În de ajuns, se dovedeşte.
9 Cel care, bogăţii, doreşte,
Cade în laţ şi în ispite,
În poftele nesăbuite
Ce-i vatămă pe fiecare
Şi-apoi, îi duce, la pierzare.
10 Să ştii, iubirea banilor
E rădăcina relelor.
Aceia care i-au dorit –
Iată – acum, s-au rătăcit
De la credinţă şi-au ajuns
Că, multe chinuri, i-au străpuns.
11 Iar tu, om al lui Dumnezeu,
Fugi de acest lucru, mereu,
Şi caută neprihănire,
Evlavie şi cu iubire,
Blândeţe şi-o credinţă mare,
Încununată de răbdare.
12 Puterile, ţi le adună
Şi luptă-te lupta cea bună,
Care se poartă prin credinţă
Şi îţi aduce biruinţă.
Apucă viaţa, frăţioare –
Cea veşnică, nepieritoare –
La care, tu ai fost chemat
Şi, pentru care, ai lăsat,
Faţă de martori – cum se ştie –
Acea frumoasă mărturie.
13 Ascultă dar, îndemnul meu,
Făcut faţă de Dumnezeu –
Cel care e nemuritor
Şi, viaţă, dă lucrurilor –
Şi faţă de Hristos Iisus,
Al nostru Domn, din cer, de sus,
Cel care a făcut, odată,
O mărturie minunată,
‘Naintea lui Ponţiu Pilat:
14 Tu să păzeşti, neîncetat,
Porunca, fără de prihană,
Sau vină, ori vreo meteahană,
Până atuncea, când, de sus,
Va reveni Domnul Iisus –
15 Prin voia fericitului
Precum şi a singurului
Stăpânitor şi împărat,
Cari mai presus este aflat
De orişice împărăţie
Şi-asemeni, de orice domnie,
Căci e-mpăratul tuturor,
Precum şi Domn al Domnilor,
16 Având, mereu, în stăpânire,
Tot ce se cheamă nemurire
Şi locuieşte în lumină.
Nimeni, la El, nu o să vină,
Căci nu se poate-apropia
De El, vreodată, nimenea.
Nimeni, nicicând, nu a putut,
Pe El, ca să Îl fi văzut.
De cinste şi putere-i plin,
În vecii vecilor! Amin.
17 Îndeamnă-i pe bogaţii care,
Al nostru veac, acum, îi are,
Să nu se umfle de trufie
Şi să nu-şi pună-n bogăţie,
A lor nădejde viitoare,
Căci se vădeşte trecătoare;
Ci să şi-o pună-n Dumnezeu,
Cel ce ne dă totul, mereu,
Pentru a noastră bucurie.
18 Spune-le, ne-ncetat, să ştie
Că trebuie, doar fapte bune,
Întotdeauna, să adune,
Căci numai ele-s arătate,
Drept bogăţii adevărate;
Să fie darnici, tot mereu,
Să simtă, al altora, greu,
19 Căci doar aşa, li se adună,
În urmă, o comoară bună,
Prin care-n vremea viitoare,
Viaţă primesc, nepieritoare.
20 Tu, Timotei, neîncetat,
Vreau să păzeşti ce ţi s-a dat.
Necontenit, să te fereşti
De flăcări, care sunt lumeşti,
De-mpotrivirile pe care
Ştiinţa unora le are –
Chiar dacă ea, acuma, iată,
E, pe nedrept, astfel, chemată.
21 Despre aceasta, ne-au vorbit
Unii, care s-au rătăcit
Apoi, în propria ştiinţă,
Când a fost vorba de credinţă.
Harul, să îl aveţi, din plin,
În vecii vecilor! Amin.”