1 „Pavel, chemat să fie pus
Apostol, în Hristos Iisus –
Prin a lui Dumnezeu voinţă,
După acea făgăduinţă
A vieţii veşnice, de sus,
În Domnul nost’, Hristos Iisus –
2 Spre Timotei, cel prea iubit,
Copilul meu, adeverit
A fi-n credinţă: îndurare,
Pace şi har, de la Cel care
E Tatăl nostru, Cel de Sus,
Şi-apoi, de la Hristos Iisus.
3 Îi mulţumesc lui Dumnezeu –
Acel pe care-L slujesc eu
Din moşi strămoşi, neîncetat
Ţinându-mi cugetul curat –
Că zi şi noapte, negreşit,
În rugăciuni, te-am pomenit;
4 De ale tale lacrimi – eu –
Aminte, îmi aduc, mereu,
Pentru că tare îmi doresc,
Din nou, ca să te întâlnesc
Şi sufletul, umplut, să-mi fie,
Astfel, de-o mare bucurie.
5 De-asemenea, nu pot uita,
Ce mare e credinţa ta
Neprefăcută şi curată –
Credinţă care, aşezată
Întâi, era-n a ta bunică,
Lois. Aceasta – fără frică –
În urmă, a găsit cu cale,
S-o-mpărtăşească, mamei tale –
Lui Eunice – şi ştii bine,
Că a trecut, din ea, la tine.
6 Astfel, aminte-mi aduc eu,
Că darul de la Dumnezeu –
Pe care tu l-ai căpătat
Când mâinile mi-am aşezat
Asupră-ţi, pentru al tău crez –
Mereu, să îl înflăcărez.
7 Căci Dumnezeu nu ne-a-nzestrat
Cu-n duh de frică, ci ne-a dat
Duh de putere şi credinţă,
De dragoste şi chibzuinţă.
8 Tu – Timotei – ia seama bine:
Nicicând, să nu-ţi fie ruşine,
De mărturia Domnului,
Şi nici de mine – cari, al Lui,
Întemniţat sunt – ci, mereu,
Stând întărit, în Dumnezeu,
Cu Evanghelia, împreună,
Să suferi orişice furtună.
9 Din slăvile cereşti – de sus –
El, mântuire, ne-a adus,
Căci îndurare-a arătat,
Chemarea sfântă, când ne-a dat,
Nu după fapta omului,
Ci după hotărârea Lui
Şi după harul arătat
Cari, prin Iisus Hristos, e dat,
De la-nceput, pe veşnicie,
10 Şi care – după cum se ştie –
Nouă, ni s-a descoperit,
În clipa-n care a venit
Mântuitorul, Cel de Sus –
Al nostru Domn, Hristos Iisus –
Care, pe moarte, a călcat
Şi care ne-a eliberat,
Pe dată, de întreaga vină,
Aducând viaţa, la lumină
Şi-a Lui neprihănire-apoi –
Prin Evanghelie – pentru noi.
11 Iată, propovăduitor,
Apostol şi învăţător
Al Evangheliei, am fost eu,
Pus ca să o vestesc, mereu,
La Neamurile care sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
12 Din astă pricină, acum,
Sufăr, pe-al vieţii mele drum,
Aceste lucruri. Dar, ruşine,
Mie nu-mi este, căci ştiu bine,
În ce anume am crezut,
Iar după câte am văzut,
Eu sunt convins, precum că El
Are putere şi, astfel,
O să păzească, ne-ncetat,
Ceea ce I-am încredinţat,
Până când acea zi anume
Are să vină, peste lume.
13 Vreau ca, dreptarul tuturor –
Cel al învăţăturilor
Drepte – pe care, de la mine,
L-ai auzit, să îl ţii bine,
Mereu, cu toată sârguinţa,
Cu dragostea şi cu credinţa
Care se află, ne-ndoios,
În Domnul nost’, Iisus Hristos.
14 Ia seama dar, la ce îţi spun:
Păzeşte orice lucru bun
Care ţi s-a încredinţat,
Prin Duhul Sfânt, în noi, aflat.
15 Să ştii că toţi cei care sânt
Aflaţi pe-al Asiei pământ,
Acuma dar, m-au părăsit.
Printre aceştia, s-au găsit
Figel, cari fost-a, de îndat’,
De către Ermogen, urmat.
16 Domnul să verse îndurare,
Prin bunătatea Lui cea mare –
Din înălţimea cerului –
Peste Onisifor şi-ai lui,
Pentru că el m-a ajutat,
Mereu, şi nu s-a ruşinat,
De lanţul care îl purtam.
17 Pe când, în Roma, mă aflam,
Cu multă grijă, a venit,
M-a căutat şi m-a găsit.
18 Vreau ca „în ziua ‘ceea” mare
Să-i deie Domnul, îndurare,
Căci, în Efes – bine se ştie –
Că ajutor mi-a fost el, mie.”