1 „Te sfătuiesc, copilul meu,
Ca tu să te-ntăreşti, mereu,
În minunatul har, de sus,
Cari este în Hristos Iisus.
2 Voiesc să iei dar, seama bine,
Şi tot ceea ce, de la mine,
Neîncetat, ai auzit
Atuncea când eu am vorbit
Faţă de martori, să vesteşti
Şi tu apoi; deci, să vorbeşti
Şi altora cari se arată
De-ncredere şi, totodată,
Se dovedesc a fi-n măsură
Să dea la alţi-nvăţătură.
3 Apoi – cu mine, împreună –
Să suferi orişice furtună,
Ca un ostaş bun, credincios,
Al Domnului Iisus Hristos.
4 Nici un ostaş – să ştii – că dacă
Doreşte, ne-ncetat, să-i placă
Celui ce-n oaste l-a luat,
N-o să se lase încurcat,
De trebile mărunte care
Ţin de-astă viaţă pieritoare.
5 Cel cari, la jocuri, s-a luptat,
Nu o să fie încurcat,
Atunci, când – fără îndoială –
Se luptă, după rânduială.
6 Plugarul, mai întâi, munceşte
Şi-abia apoi, rod, dobândeşte.
7 Deci, înţelege ce-ţi spun eu;
Domnul o să îţi dea, mereu,
Pricepere – precum socoate –
Să ai, în lucrurile toate.
8 Adu-ţi aminte, ne-ndoios,
De Domnul nost’, Iisus Hristos,
Din a lui David seminţie,
Care, aşa precum se ştie,
Dintre cei morţi, s-a ridicat,
Căci Dumnezeu L-a înviat,
Cum spune Evanghelia mea;
9 Acum, eu sufăr, pentru ea
Şi am ajuns înlănţuit,
De parcă rele-am făptuit.
Dar al lui Dumnezeu Cuvânt
Nu e legat, precum eu sânt.
10 Din astă pricină, mereu,
Pe toate, am să le rabd eu,
Pentru ca toţi cei care sânt
Aleşi, ai Domnului Cel Sfânt,
Să capete, neîndoios,
Iertarea care-i în Hristos –
Deci mântuirea Domnului
Şi veşnica slavă a Lui.
11 Adevărat, se dovedeşte
Cuvântul care glăsuieşte:
„Dacă cu El, murit-am noi,
Cu El, o să trăim apoi”.
12 Dacă vom şti să suferim,
Cu El o să împărăţim.
Dacă ne lepădăm de El,
Şi El va proceda la fel.
13 Dacă, necredincioşi suntem,
Pe El, tot credincios, L-avem
Pentru că nu o să dorească,
Singur, să se tăgăduiască.
14 Să le-aminteşti, necontenit,
Aceste lucruri – negreşit –
Şi-apoi, faţă de Dumnezeu,
Fierbinte, să îi rogi, mereu,
Să fie cu luare-aminte,
Iar certurile de cuvinte
Să le evite, ne-ndoios,
Căci nu aduc nici un folos,
Ci spre pieire-i va purta,
Pe cei ce le vor asculta.
15 ‘Nainte dar, la Dumnezeu,
Caută să te-areţi, mereu,
Precum că eşti om încercat,
Un luptător cari, ne-ncetat,
N-are de ce a-i fi ruşine,
Şi care, cu dreptate, ţine
Cuvântul adevărului
Şi îl împarte-n jurul lui.
16 De vorbe goale şi lumeşti,
Necontenit, să te fereşti,
Căci cei care le ţin, mereu,
Îl necinstesc, pe Dumnezeu.
17 Ca o cangrenă-al lor cuvânt,
Va roade. Printre-aceştia sânt
Şi Imeneu şi cu Filet,
18 Pentru că ei, încet, încet,
De adevăr, s-au depărtat,
Şi-n acest fel, au răsturnat
Credinţa unora, când ei,
Vorbind cu oamenii acei,
Despre-nviere, negreşit,
Le-au spus că ea a şi venit.
19 Dar totuşi, temelia tare,
Pe care Dumnezeu o are,
Nezguduită se arată,
Purtând astă pecete dreaptă:
„Domnu-i cunoaşte pe ai Lui”,
Şi-apoi, „Numele Domnului,
Dacă-I, de cineva, rostit,
Omul acela, negreşit,
Departe, trebuie să ştie,
De făr’delegi, ca să se ţie!”
20 Prea bine ştie fiecare,
Precum că într-o casă mare,
Pe lângă vasele aflate
Din aur sau argint lucrate,
Vase din lemn, de-asemeni, sânt
Şi-apoi şi vase de pământ.
Stăpânul dă, la fiecare,
Anume întrebuinţare:
Unele-s vase făurite
Doar ca să fie folosite
Pentru lucrări de cinste, iară,
Altele sunt pentru ocară.
21 Deci, dacă cineva voieşte –
Şi-n urmă, se şi curăţeşte –
Va fi un vas bun de cinstit,
Un vas care a fost sfinţit,
Un vas folositor, pe care,
Al său Stăpân, în casă-l are,
Şi cari, destoinic, se vădeşte,
Când lucruri bune-nfăptuieşte.
22 Ascultă dar, îndemnul meu:
Tu trebuie să fugi, mereu,
De toate poftele pe care,
Al tinereţii timp, le are;
Să urmăreşti neprihănirea,
Credinţa, pacea şi iubirea,
Cu toţi acei cari, fără teamă,
Pe-al nostru Domn, mereu Îl cheamă,
Din a lor inimă curată.
23 Apoi, de fiecare dată,
Fereşte-te – doresc a-ţi spune –
De întrebările nebune,
Căci ştii că certuri zămislesc,
În jurul lor, şi învrăjbesc.
24 Cel care-i rob al Domnului,
Nu trebuie-n purtarea lui,
Ca să se certe dar, nicicând.
El trebuie să fie blând,
Să fie-n stare să-i înveţe,
Pe toţi, şi să le dea poveţe,
Să fie îngăduitor,
Mereu să fie răbdător,
25 Iar pe potrivnici, să-i înveţe
Şi să-i îndrepte cu blândeţe,
Având nădejde, tot mereu,
Că numai bunul Dumnezeu
Le poate da, după voinţă –
Şi lor – starea de pocăinţă,
Spre a putea cunoaşte-apoi,
Tot adevărul – ca şi noi –
26 Iar când îşi vor veni în fire –
Când va avea loc o trezire –
Să se desprindă fiecare,
De cursa diavolului, care
I-a prins, făcându-i să slujească
Şi voia să i-o împlinească.”