1 „Să ştii că-n zilele din urmă,
Când timpu-aproape că se curmă,
Au să se-arate vremuri grele,
Ce vor aduce numai rele.
2 Atuncea, oamenii – ştiu bine –
Că vor fi iubitori de sine;
De bani, ei fi-vor iubitori,
Lăudăroşi şi hulitori;
Nemulţumiri vor avea, multe;
De-ai lor părinţi, n-au să asculte;
Fără evlavie-au să fie,
Şi plini, într-una, de trufie.
3 Lipsiţi, ei au să se vădească,
De orice dragoste firească,
Clevetitori, ne-nduplecaţi,
Neîmblânziţi şi ne-nfrânaţi;
La depărtare, se vor ţine,
Necontenit, de orice bine;
4 Vor fi obraznici, îngâmfaţi,
Înspre vânzare aplecaţi,
Iubind plăcerile mereu,
Mai mult decât pe Dumnezeu.
5 Evlavia ce-o vor avea,
De formă numai, va fi ea,
Căci ne-ncetat, oameni-acei
Tăgăduiesc puterea ei.
Tu depărtează-te, mereu,
De-astfel de oameni, fiul meu.
6 Unii, prin case, reuşesc
Ca să se vâre, şi momesc
Femei uşoare, încărcate
De multe pofte şi păcate,
7 Care – deşi învaţă – iată,
Nu vor ajunge, niciodată,
Ca să cunoscă, pe deplin,
Tot adevărul cel divin.
8 După cum Iane – însoţit
De Iambre – s-a împotrivit
Lui Moise, tot aşa, şi ei –
Adică oamenii acei –
La adevăr, se-mpotrivesc,
Ca şi cei care se vădesc
Cum că, de minte, sunt lipsiţi,
Şi care-s, astfel, osândiţi,
În tot ceea ce-i cu privinţă
La starea noastră de credinţă.
9 Ei nu vor mai înainta,
Pentru că se va arăta
În urmă-n faţa tuturor –
Întreagă – nebunia lor,
Precum s-a arătat apoi,
Şi nebunia celor doi.
10 Eu ştiu că tu, necontenit,
În de aproape-ai urmărit
Învăţătura ce-o vestesc,
Puterea ce o stăpânesc,
Apoi credinţa mea cea mare,
Îndelungata mea răbdare,
Dragostea şi răbdarea mea.
11 Ai auzit, de-asemenea,
Ce prigoniri m-au urmărit,
Ce suferinţe m-au lovit.
Când fost-am în Iconia,
Listra şi Antiohia,
Prea bine ştiu că ai aflat,
Ce prigoniri, am îndurat.
Însă, din toate-ntr-un sfârşit,
De Domnul, fost-am izbăvit.
12 De altfel, toţi cari, ne-ndoios,
Vor, cu evlavie-n Hristos,
Ca să trăiască – să se ştie –
Că prigoniţi au ca să fie.
13 Cei răi şi-nşelători, mereu –
Încredinţat fii, dragul meu –
Din rău în rău, au să păşească,
Pe alţii au să-i amăgească,
Şi-apoi – la urmă – dovediţi
Vor fi ei înşişi, amăgiţi.
14 Rămâi dar, în continuare,
Numai la lucrurile-n care
Eşti, pe deplin, încredinţat,
Pe care tu le-ai învăţat,
Căci ştii cine ţi-a dăruit,
Tot ceea ce ai dobândit –
Deci, ale tale-nvăţături.
15 Ştii bine, Sfintele Scripturi,
Încă din fragedă pruncie.
Prin ele doar, poate să-ţi vie
Înţelepciunea cea prin care,
Parte de mântuire, are
Cel ce se-arată credincios,
În Domnul nost’, Iisus Hristos.
16 Toată Scriptura-i insuflată
De Dumnezeu, şi e lăsată,
Ca să îi fie de folos
Celui ce este credincios,
Pentru că ea e în măsură
Să-i dea, mereu, învăţătură,
Să-l mustre, să-l îndrepte iar,
Să-i dea înţelepciune-n dar,
Ca să se salte peste fire,
Crescând întru neprihănire,
17 Ca toţi acei care, mereu,
Sunt oameni ai lui Dumnezeu,
Să poată fi desăvârşiţi,
Destoinici, gata pregătiţi
Ca al lor umăr să îl pună,
Pentru orice lucrare bună.”