1 „Tu, însă, propovăduieşte,
Doar lucrul ce se potriveşte
Cu-nvăţătura sănătoasă,
Adevărată şi serioasă.
2 Spune bătrânilor, să ştie,
Că treji ei trebuie să fie,
Vrednici de cinste, cumpătaţi,
De sănătate încărcaţi;
Apoi, treji, în orice privinţă,
Referitoare la credinţă,
La dragoste şi la răbdare.
3 Femeile acelea care,
În vârstă, sunt, mereu să ştie,
În cuviinţă, să se ţie,
În ce priveşte-a lor purtare:
Să nu fie clevetitoare,
Să nu fie, la vin, dedate
Şi să-i înveţe, cu dreptate,
Pe alţii, tot ce e plăcut
Şi, ce e bine, de făcut;
4 Pe tinere, să sfătuiască,
Soţii şi fiii, să-şi iubească;
5 Apoi, să fie cumpătate,
Să-şi aibă vieţile curate
Şi să îşi vadă, fiecare,
De treaba casei ce o are.
De-asemenea, bune să fie
Şi-apoi, necontenit, să ştie,
Supuse-a fi, bărbaţilor,
Ca nu cumva, purtarea lor –
Pe unii, care-n jur le sânt –
Despre-al lui Dumnezeu cuvânt,
Să-i facă-a spune vorbe rele,
Văzând că nesupuse-s ele.
6 Apoi, mai trebuie-nvăţaţi
Cei tineri, a fi cumpătaţi.
7 În tot ce faci, în ce vei spune,
Pildă să fii, în fapte bune.
De-asemenea, atunci când ai,
Învăţături, ca să le dai,
Dovadă fă, de curăţie –
Neîncetat – de vrednicie,
8 De o vorbire sănătoasă,
Fără cusururi şi serioasă,
Ca să rămână de ruşine
Cel cari, potrivnic, ţi se ţine,
Să nu mai poată spune-apoi,
Nici un cuvânt rău, despre noi.
9 Să spui, de-asemeni, robilor,
Supuşi a fi stăpânilor,
Şi-n lucrurile ce le fac,
Să caute-a le fi pe plac.
Vorba, să nu cumva, apoi,
Să le-o întoarcă, înapoi.
10 Să nu fure, ci ei să ştie,
Dovadă de credincioşie
Desăvârşită, ca să dea,
Pentru că astfel, vor putea,
Cinste a-I da, lui Dumnezeu –
Mântuitorul nost’, mereu –
Precum şi-nvăţăturii Lui,
11 Pentru că harul Tatălui,
Care aduce mântuire
Pentru întreaga omenire,
A fost, acuma, arătat.
12 Harul acesta ne-a-nvăţat,
S-o rupem cu păgânătatea,
Cu poftele, cu răutatea,
Şi-n veacul de acum, să ştim,
Plini de evlavie să fim,
Trăind o viaţă cumpătată –
Doar în dreptate – şi curată,
13 În aşteptarea împlinirii
Nădejdii noastre, a ivirii
Slavei, pe care, tot mereu,
O are-al nostru Dumnezeu
Mântuitor – Hristos Iisus –
Care se află-n ceruri, sus.
14 Pe Sine însuşi, El S-a dat,
Ca să ne scape de păcat;
Plătit-a o răscumpărare
Şi-astfel, pe noi – pe fiecare –
Din lanţul de fărădelege,
A reuşit să ne dezlege,
Vrând un norod să-şi curăţească,
Pe care să îl pregătească
A fi al Lui, râvnă având,
În lucruri bune, orişicând.
15 Aceste lucruri, le vesteşte,
Cu-nţelepciune sfătuieşte
Şi mustră-atuncea când se cere,
Pe fiecare, cu putere;
Şi nimenea să nu-ndrăznească
Apoi, să te dispreţuiască.”