1 „Iată dar că se pregăteşte
Şi ziua Domnului soseşte
Şi fi-va prada dobândită,
În al tău mijloc împărţită.
2 Voi strânge neamurile toate
Cari pe pământ vor fi aflate
Şi spre Ierusalim apoi,
Le voi trimite, cu război.
Cetatea lui va fi luată
De oastea astfel adunată.
Casele fi-vor jefuite,
Femeile batjocorite
Şi înrobită, jumătate
Are să fie din cetate.
Dar va scăpa o rămăşiţă
Din a poporului lui viţă.
3 Chiar Domnul Se va arăta,
În acea zi şi va lupta –
Atunci – în faţa tuturor
Popoarelor neamurilor,
Cum a luptat – precum se ştie –
În ziua cea de bătălie.
4 Pe muntele Măslinului,
Va sta piciorul Domnului
În ziua ‘ceea, negreşit.
Muntele e la răsărit,
Privind din înălţimea lui
Faţa Ierusalimului.
Muntele fi-va despicat.
În două el va fi tăiat:
O parte către răsărit,
Iar alta către asfinţit
Şi se va face-o vale mare.
Jumate muntele-apoi are
Spre miazănoapte-a se lăsa,
Iar cealaltă parte a sa,
Spre miazăzi va fi lăsată.
5 În valea-n acest fel formată
În munţii Mei, veţi fugi voi,
Căci până la Aţel, apoi,
Are să se întindă ea.
Ca-n vremile lui Ozia –
Cel ce în Iuda a domnit,
Când de cutremur aţi fugit –
La fel şi-atunci fugi-veţi voi.
Se vor sfârşi toate şi-apoi,
Are să vină Domnul meu,
Cel care-mi este Dumnezeu.
Atunci când are să sosească,
Toţi sfinţii au să-L însoţească!
6 Dar acea zi când o să vină,
În lume nu va fi lumină,
Iar stelele strălucitoare
Se vor ascunde-ngraba mare.
7 Va fi o zi deosebită,
De către Domnul rânduită.
Nu va fi zi, dar – totodată –
Nu va fi noapte-ntunecată.
Dar când va fi vremea de seară,
Se va vedea lumina, iară.
8 Când vremea ‘ceea o să fie,
O să se vadă, apă vie,
Cum din Ierusalim ţâşneşte,
Căci din cetate izvorăşte.
Din astă apă, jumătate,
Spre mările-n apus aflate,
O să pornească – negreşit –
În timp ce către răsărit,
Spre mările acolo-aflate,
Va curge altă jumătate.
Aşa are să fie-n vară
Şi tot la fel, în iarnă, iară.
9 Domnul va fi încoronat,
Peste pământ, drept Împărat.
Singurul Domn va fi în lume
Şi-asemeni fi-va al Său Nume.
10 Precum e şesul cel pe care
Valea Iordanului îl are,
Aşa va fi ţara, pornind
Din Gheba, la Rimon sosind,
În părţile cele aflate
La miazăzi de-acea cetate
Care-i Ierusalim chemată.
Cetatea fi-va înălţată
Şi-n linişte învăluită,
Din poarta care e numită
Drept „a lui Beniamin” pornind,
La poarta cea dintâi sosind,
Până la poarta unghiului,
Până în faţa turnului
Pe care l-a-nălţat acel
Ce se chema Hananeel
Şi pân’ la teascurile care
Cel ce e împărat le are.
11 Cei cari atuncea se vădesc
Că în Ierusalim trăiesc
Nu vor mai auzi blesteme
Şi de nimic nu se vor teme,
Pentru că pace o să fie
Şi linişte, pentru vecie.
12 Iată urgia pregătită
De către Domnul, hărăzită
Popoarelor care, apoi
Au să pornească cu război,
Către Ierusalim: lovite
Ajunge-vor, pe negândite,
De o putreziciune mare.
Cât încă fi-vor în picioare,
Carnea o să le putrezească.
Gurile au să se golească
Prin putrezirea limbilor;
Găvanele ochilor lor,
Goale ajunge-vor de-ndat’,
Căci ochii se vor fi uscat.
13 În acea zi – fără-ndoială –
Va arunca învălmăşeală
Domnul, în rândul tuturor
Popoarelor neamurilor,
Încât oştirile lor toate,
Doar între ele se vor bate.
14 Pe Iuda o să îl găsim
Că luptă la Ierusalim,
Strângând averea tuturor
Popoarelor neamurilor
Cari împrejur vor fi aflate.
Atunci, straie nenumărate,
Va strânge. Aur va avea
Şi mult argint de-asemenea.
15 Lovite de acea urgie,
Şi animalele-au să fie,
Cari însoţesc tabăra lor,
Aceea a popoarelor.
Măgari, catâri, cai sau cămile
Şi vite – în acele zile –
Răpuse toate au să fie,
De valu-acela de urgie.
16 În urmă, toţi aceia care
Vor rămânea, dintre popoare,
Au să se-ndrepte către voi,
Căci la Ierusalim, apoi –
An după an – ei au să vină
Ca împreună toţi să ţină
A corturilor sărbătoare
Şi să-I aducă închinare
Celui care e aşezat
Pe scaunul de împărat,
Drept Împărat al tuturor,
Precum şi Domn al oştilor.
17 Atunci când întâmpla-se-va
Că la Ierusalim, cumva,
Una din casele pe care
Faţa pământului le are
Nu va veni, Domnul – apoi –
Nu are ca să îi dea ploi,
Pentru că ea nu s-a-nchinat
La Cel ce este aşezat
Drept Împărat al tuturor,
Precum şi Domn al oştilor.
18 Atunci când întâmpla-se-va
Că la Ierusalim, cumva,
Una din casele pe care
Ţara Egiptului le are
Nu va veni, Domnul – apoi –
Nu are ca să îi dea ploi.
Lovită ea are să fie
De către-a Domnului urgie,
La fel precum lovite sânt
Şi casele de pe pământ
Care la Domnul n-au venit
Şi care nu au prăznuit
A corturilor sărbătoare.
19 Asta-i pedeapsa cea de care,
Egiptul parte va avea
Şi neamurile-asemenea
Care la Domnul n-au venit
Şi care nu au prăznuit
A corturilor sărbătoare,
Alături de alte popoare.
20 Când acea zi are să vie,
Drept „Sfinţi ai Domnului!” va scrie
Chiar şi pe zurgălăi-aflaţi,
Pe frâu de cai, stând atârnaţi.
Precum potirele în care
Se-aduce jertfa, la altare,
Vor fi oalele Domnului
Care se află-n Casa Lui.
21 Iată că oalele pe care
Ţara lui Iuda-n ea le are –
La care sunt adăugate
Cele-n Ierusalim aflate –
Vor fi-nchinate Domnului,
Aflându-se în slujba Lui,
Căci El e Domn al tuturor,
Precum şi Domn al oştilor.
Cei care au să-I dăruiască
Lui, jertfe, au să se slujească
Numai de oalele acele,
Ca să îşi fiarbă carnea-n ele.
În Casa Domnului pe care,
În fruntea ei, oştirea-L are,
Atunci nu vor mai fi găsiţi
Aceia cari sunt Canaaniţi.