1 Era anul al patrulea,
De când Dariu împărăţea.
Din luna-n cari în an se-arată
A noua şi este chemată
„Chisleu”, abia de a venit
A patra zi, când a vorbit,
Din nou, cuvântul Domnului,
Lui Zaharia, deci celui
Cari se vădea a fi proroc,
Aflat atunci, în acel loc.
2 Pe Şareţer şi pe cel care
Reghem-Melec, drept nume, are
Trimisu-i-a poporu-acel
Cari se aflase la Betel,
Ca să se roage Domnului.
Au mers atunci, în faţa Lui,
Şi-aceia care se vădeau
Că pe cei doi îi însoţeau.
3 S-au dus la Casa cea pe care
Domnul oştirilor o are,
Să-i vadă pe prorocii toţi
Şi-asemenea şi pe preoţi,
Ca să le pună o-ntrebare:
„Mai trebuie să plângem, oare,
Şi-a cincea lună? Să cătăm
Şi-acum, mereu, să ne-nfrânăm,
Aşa după cum am făcut
Şi-n anii care au trecut?”
4 Cuvântul Celuia pe care,
Drept Domn al ei, oştirea-L are,
Din nou la mine a venit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit:
5 „Du-te şi spune la popor
Şi-asemenea preoţilor:
„Când aţi postit şi aţi plâns voi,
În luna-a cincea, iar apoi
În cea de-a şaptea – cum ştiut
E că mereu voi aţi făcut
De şaptezeci de ani, prea bine –
Oare postit-aţi pentru Mine?
6 Şi când mâncaţi şi beţi apoi,
Nu faceţi asta pentru voi?
7 Dar nu ştiţi, oare, ce cuvinte
Vestit-a Domnul, mai ‘nainte,
Prin cei care v-au prorocit
Când încă era locuit
Ierusalimul şi avea
Încă, asupră-i, liniştea
Ce se-ntinsese împrejur –
Peste cetăţile din jur –
Şi locuită era toată
Câmpia-n miazăzi aflată?”
8 Cuvântul Domnului s-a dus
La Zaharia şi i-a spus:
9 „Aşa a zis Acel pe care
Drept Domn al ei, oştirea-L are:
„Faceţi cu-adevărat dreptate!
Purtaţi-vă cu bunătate
Şi să arete fiecare,
Aproapelui său, îndurare!
10 Pe văduve le ocrotiţi!
Pe cei orfani nu-i asupriţi,
Nici pe săracul de la voi
Şi nici pe cel străin apoi!
Nimeni să nu gândească rău,
În inimă, de frate’ său!
11 Dar ei n-au vrut să ia aminte
Când s-au rostit aste cuvinte:
Urechile şi-au astupat
Şi-au întors spatele, de-ndat’.
12 Ca diamantul şi-au făcut
Inima lor, căci nu au vrut
S-asculte Legea Domnului
Şi nici cuvintele Celui
Cari Domn al oştii S-a vădit
Şi prin al Său Duh, le-a rostit,
Prin toţi prorocii cei pe care
Ia tot trimis, fără-ncetare.
Din astă pricină, apoi,
Domnul oştirilor, pe voi,
Ajuns-a de S-a mâniat.
13 Când El chema, n-aţi ascultat.
De-aceea, zis-a Cel pe care,
Drept Domn al ei, oştirea-L are:
„Când M-au chemat, la rândul Meu,
N-am vrut ca să-i ascult, nici Eu,
14 Ci pentru că M-au mâniat,
În lume, i-am împrăştiat
Şi-astfel, la neamuri, au şezut,
Pe care nu le-au cunoscut.
În urma lor, am pustiit
Ţara, încât n-a mai voit –
După aceea – nimenea
Să vină ca să şeadă-n ea,
Pentru că ţara cea plăcută
Fost-a-n pustie prefăcută!”