1 „Vino-ţi în fire, de îndat’,
Tu neam ce eşti neruşinat,
Şi cercetează! Te grăbeşte,
2 Până când nu se împlineşte
Asupră-ţi hotărârea dată –
Ca pleava trece vremea, iată –
Până nu vine ziua Lui,
Ziua mâniei Domnului!
3 Pe Domnul să Îl căutaţi
Voi toţi cei care vă aflaţi
În ţară şi sunteţi smeriţi
Şi-a Lui poruncă o-mpliniţi!
După dreptate, alergaţi!
Smerenia să o căutaţi,
Şi poate mila Domnului
Vă va cruţa, în ziua Lui!”
4 „Căci Gaza are-a fi lovită
Şi astfel fi-va pustiită.
Şi Ascalonul, pustiit,
Va fi şi el şi izgonit –
Chiar ziua, în amiaza mare –
Va fi poporu-acela care
E în Asdod. Când o să vină
Timpul acel, din rădăcină,
Ecronul smuls are să fie
Şi se va prăbuşi pe glie!
5 Vai de cei care se vădesc,
Pe malul mării, că trăiesc!
Vai, fi-va de acel popor,
Din neamul Cheretiţilor!
Canaanule, ţară pe care
Neamul de Filisteni o are,
Iată ceea ce-a cuvântat
Domnu-mpotrivă-ţi: „Spulberat
Tu ai să fii şi nimenea,
În tine, nu va mai şedea!
6 Al mării mal are să fie
Izlaz pe care au să vie
Turme de oi, la păşunat.
Acolo, îşi vor fi-nălţat
Păstorii, colibele lor,
Chiar lângă târla oilor.
7 Aceste maluri au să fie
Date celor ce au să vie
Din Iuda, căci sunt rămăşiţă
Ce-a mai rămas din a lui viţă.
Acolo, ei vor paşte-n tihnă;
Vor avea parte de odihnă,
În casele cele pe care
Ţinutul Ascalon le are.
Căci Domnul Dumnezeul lor
Nu-Şi va uita al Său popor,
Ci-i va aduce înapoi,
Pe cei cari sunt prinşi de război.”
8 „Iată că Eu am auzit
Ocările ce le-a rostit
Moabul. Am mai ascultat
Batjocuri ce le-au aruncat
Ai lui Amon feciori, mereu,
Când defăimau poporul Meu
Şi când, plini de trufie mare,
Treceau peste-ale lui hotare.
9 Pe viaţa Mea” – a zis Cel care
E Domnul pe cari oastea-L are
Şi, totodată, este Cel
Ce-i Dumnezeu, în Israel –
„Moabu-n vremea ce-o să vie,
Ca şi Sodoma, o să fie,
Iar neamul lui Amon – la fel –
Ca şi Gomora, fi-va el.
Pe toţi îi voi fi nimicit!
Îl fac un loc acoperit
Cu mărăcini, o groapă-n care
Se va găsi, mereu, doar sare,
Căci un pustiu are să fie,
În urmă, pentru veşnicie.
Cei care sunt o rămăşiţă
Din a poporului Meu viţă,
Atunci, au să îi jefuiască
Şi-n urmă au să-i stăpânească.
10 Aceasta se va fi-ntâmplat,
Pentru că ei s-au arătat
Semeţi şi l-au batjocorit
Pe-al Meu popor, necontenit,
Dispreţuind acel popor
Al Domnului oştirilor.
11 Grozav va fi Domnul, cu ei,
Iar pe cei cari sunt dumnezei
Pe-acest pământ, El îi loveşte –
În orice loc – şi-i nimiceşte.
Apoi, oricine-n ţara lui
O să se-nchine Domnului,
Cu tot poporu-acela care
E pe ostroavele din mare.”
12 „De a Mea sabie, apoi,
Nu veţi putea scăpa nici voi,
Aceia care vă vădiţi
Că-n Etiopia trăiţi.”
13 Spre miazănoapte-Şi va întinde
El, al Său braţ, şi va cuprinde
Asiria. Ninive n-are
Nici o putinţă de scăpare,
Căci prefăcut are să fie
Într-o întindere pustie.
Va fi doar un pământ uscat,
Din care apa a secat.
14 Cirezi de vite-au să se-aşeze
Şi în cetate-au să-nnopteze.
Acoperişul stâlpilor
Va fi locul aricilor
Şi-al pelicanilor. Vor sta
Acolo şi vor înnopta.
În cadrele ferestrelor
Se-aude doar ţipătul lor.
Nu va mai fi vreo căptuşeală
De cedru, ci – fără-ndoială –
Doar pustiirea va avea,
Pe praguri, loc unde să stea.
15 Iată cetatea cea ştiută
Drept veselă şi încrezută
Cari îşi ţinea privirea sus
Şi cari în inimă şi-a spus:
„Doar eu, iar în afara mea,
Nu se mai află nimenea!”
Vai! Cum ajuns-a ca să fie
Doar o întindere pustie,
Un loc neprimitor, în care
Sunt doar culcuşuri pentru fiare!
Cei care-o văd, trec fluierând,
Spre ea, cu mâna, arătând!”