1 Toate au timpul lor, şi pentru tot lucrul supt cer este timp: 2 Timp este de a se naşte, şi timp de a muri. Timp de a sădi, şi timp de a smulge cele sădite; 3 Timp de a ucide, şi timp de a vindeca, Timp de a surpa, şi timp de a zidi; 4 Timp de a plânge, şi timp de a râde; Timp de a jeli, şi timp de a juca; 5 Timp de a arunca pietri, şi timp de a culege pietri; Timp de a îmbrăţişa, şi timp de a se depărta de îmbrăţişare; 6 Timp de a câştiga, şi timp de a pierde; Timp de a ţinea, şi timp de a lepăda; 7 Timp de a rupe, şi timp de a coase; Timp de a tăcea, şi timp de a vorbi; 8 Timp de a iubi, şi timp de a urî; Timp de resbel, şi timp de pace. 9 Ce folos are cel ce lucrează de lucrul cu care se osteneşte?
10 Văzut-am munca, pre care a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se chinuească cu ea. 11 Pe toate făcutu-le-a frumoase la timpul lor; şi pus-a înţelegerea în inima lor, fără ca omul să poată înţelege, din început până în sfârşit, lucrul, pre care l-a făcut Dumnezeu. 12 Cunoscut-am, că într’aceste nimic nu este bun, decât a se bucura şi de a se veseli în vieaţa lor. 13 Şi chiar a mânca şi a bea şi a gusta tot omul din bunurile ostenelelor sale, încă şi aceasta este un dar dela Dumnezeu. 14 Ştiu bine, că tot ce face Dumnezeu, se face pentru totdeauna; nimic nu se poate adăugi la aceasta, şi nimic nu i-se poate lua; şi Dumnezeu face aceasta, ca omul să se teamă de el. 15 Ceeace este, a fost încă; şi ceeace va fi, a fost de demult; şi Dumnezeu rechiamă trecutul.
16 Şi mai văzut-am supt soare, că în locul de judecată, tocmai acolo era nedreptate; în locul, unde trebuea să se facă dreptate, tocmai acolo era nedreptate. 17 Şi zis-am în inima mea: Dumnezeu va judeca pre cel drept şi pre cel nelegiuit; căci este timp pentru tot lucrul, şi el ia seamă la toată fapta. 18 Asupra vorbei fiilor oamenilor, că Dumnezeu mai deosebit decât toate i-a făcut, gândit-am în inima mea, şi văzut-am, că ei între ei ca vitele sunt. 19 Căci soarta fiilor oamenilor este ca şi soarta vitelor; a amândurora tot aceeaşi soartă este: cum unul moare, aşa moare şi celalalt: un suflet au toţi: şi nimic mai mult n’are omul decât vita: căci şi unul şi altul deşertăciune sunt. 20 Toţi la acelaşi loc se duc: toţi sunt din pulbere, şi toţi se întorc la pulbere, 21 Cine ştie, dacă sufletul fiilor oamenilor se sue în sus, şi dacă sufletul vitelor se pogoară în jos la pământ? 22 Deaceea văzut-am, că nimic nu este mai bun, decât ca omul să se bucure de lucrurile sale; căci cine-l poate aduce la aceea, ca să se bucure de cele, ce vor fi în urma lui?