1 Vai ţie, pustiitorule, care singur n’ai fost pustiit! Şi ţie, prădătorule; care singur n’ai fost prădat! Când vei înceta de a pustii, vei fi pustiit; Când vei sfârşi de a prăda, vei fi prădat. 2 Doamne, milueşte-ne; pre tine te aşteptăm, Fii ajutorul poporului tău în toate dimineţele, Şi mântuirea noastră în timp de strâmtorare. 3 De vocea ta cea groaznică fugit-au popoarele; Când tu te-ai sculat, împrăştiatu-s’au naţiunile. 4 Şi prada voastră, Asirienilor! se culege, cum se culege muşiţa, Şi sare preste ea, cum sare locusta ici şi colo. 5 Domnul s’a înălţat, Tronează în înălţime, Umplut-a Sionul de judecată şi dreptate. 6 Şi înţelepciunea şi ştiinţa sunt întărirea timpurilor tale, Israele! Puterea mântuirei: Temerea de Domnul este tezaurul lui. 7 Iată, vitejii săi strigă afară, Solii păcii plâng cu amar; 8 Căile sunt deşerte; Călătorii încetează; El a rupt legământul de pace, a despreţuit cetăţile, Nesocoteşte pre om. 9 Pământul jeleşte, lâncezeşte, Libanul se ruşinează, vestejeşte: Caronul seamănă a pustiiu; Şi Basanul şi Carmelul s’au desbrăcat cu totul de frunze. 10 Acum scolu-mă, zice Domnul; Acum mă înalţ, acum mă ridic! 11 Sunteţi îngrecaţi cu fân, Asirienilor! naşteţi mirişte: Suflarea voastră este un foc ce vă mistuie; 12 Aşa că poporul vostru arde ca varul: Ca spinii tăiaţi se ard cu foc. 13 Cei de departe, auziţi ce am făcut! Şi voi cei de aproape, recunoaşteţi puterea mea! 14 Păcătoşii în Sion se înfricoşează; Groază cuprinde pre cei nelegiuiţi şi ei zic: „Cine dintre noi poate locui cu focul mistuitor? Cine dintre noi poate locui în flacări vecinice?” 15 Cel ce a umblat în dreptate şi cel ce a vorbit dreptate, Cel ce a despreţuit câştigul prin asupriri, Cel ce şi-a scuturat mânele sale ca să nu ia mită, Cel ce şi-a astupat urechea, ca să nu audă de vărsarea de sânge, Şi cel ce şi-a închis ochii, ca să nu vadă răul: 16 Acela locueşte pe înălţimi; Tăriile stâncelor sunt scăparea sa; Pânea sa i-se dă, Apa lui este sigură. 17 Ochii tăi văd pre rege în frumuseţea lui, Văd o ţară întinzându-se în depărtare. 18 Şi acum inima ta cugetă la groaza trecută şi zice: „Unde este cel ce împunea tribut? Unde este cel ce-l cumpănia? Unde este cel ce număra turnurile?” 19 Poporul cel sălbatic nu-l mai vezi, Poporul cu limbă încălcită, de n’o puteai înţelege, Cu limba gângavă, de n’o puteai pricepe. 20 Iar acum vezi Sionul, cetatea serbătorilor noastre; Ochii tăi văd Ierusalimul, locaş liniştit, Cort care nu se va desface; Drugii căruia nu se vor strămuta nici odată, Şi nici una din funiile lui nu se va rupe; 21 Ci Domnul Atotputernicul este acolo pentru noi; El ţine locul fluviilor şi râurilor late, În care totuşi nu întră corăbii cu vâsle, Nici nu trece o corabie puternică. 22 Căci Domnul este judecătorul nostru; Domnul este legiuitorul nostru; Domnul este regele nostru; el ne-a mântuit. 23 Funiile tale s’au lăsat, Nu mai apucă puternic de catargul lor, Nu mai întind pânzele; Deaceea prada se împarte în aşa mulţime, Că şi ologii se împărtăşesc din pradă. 24 Şi nici unul din locuitorii Sionului nu mai zice: Sunt bolnav; Poporului ce locueşte într’însul, i-se iartă păcatul său.