1 Ascultaţi-mă voi cei ce urmăriţi dreptatea, Cei ce căutaţi pre Domnul; Căutaţi la stânca, din care sunteţi ciopliţi, Şi la gaura groapei, din care v’aţi tras. 2 Căutaţi la Abraam, părintele vostru, Şi la Sara, care v’a născut; Căci eu l-am chiemat, pre când singur era; L-am binecuvântat şi l-am îmmulţit. 3 Căci Domnul va mângăia Sionul; Va mângăia toate ruinele lui: Va face pustiul lui asemenea Edenului, Şi deşertul lui asemenea grădinei Domnului; Aflase-vor într’însul bucurie şi veselie, Mulţumire şi voce de cântare. 4 Ascultă-mă, poporul meu, Şi ia în urechi, naţiunea mea! Căci lege va iesi dela mine, Şi voiu pune judecata mea pentru lumina popoarelor. 5 Mântuirea mea aproape este; fericirea mea a ieşit, Şi braţele mele vor face dreptate popoarelor; Ţările depărtate mă aşteaptă, Şi speră în braţul meu. 6 Înălţaţi ochii voştri la ceruri, Şi căutaţi la pământ jos; Căci cerurile, ca fumul, vor dispărea, Şi pământul se va învechi, ca un vestmânt, Şi cei ce locuesc într’însul vor muri ca muştele; Dar mântuirea mea va fi în veci, Şi fericirea mea nu se va frânge. 7 Ascultaţi-mă, voi ce cunoaşteţi dreptatea; Tu poporule, în inima căruia este legea mea, Nu vă temeţi de ocara oamenilor, Nici vă înspăimântaţi de batjocurile lor; 8 Căci îi va mânca molia, ca pre un vestmânt, Îi va mânca viermele, ca pre lână; Dar mântuirea mea va fi în veci, Şi fericirea mea din neam în neam. 9 Scoală-te, scoală-te, îmbracă-te cu putere, tu braţul Domnului! Scoală-te, ca în zilele diu vechime, ca în neamurile trecute! Au nu eşti tu cel ce ai tăiat Raabul, Care ai rănit crocodilul? 10 Au nu eşti tu cel ce ai uscat marea, Apele adâncului celui mare? Cel ce ai făcut adâncurile mărei cale de trecut celor răscumpăraţi? 11 Astfel cei răscumpăraţi ai Domnului se vor înturna, Vor veni în cântare de bucurie în Sion, Şi bucurie vecinică va fi pe capul lor; Veselie şi bucurie vor dobândi, Şi întristarea şi suspinul vor fugi. 12 Eu, eu sunt mângăiătorul vostru, Tu, cine eşti, că te temi de un om muritor, Şi de fiul omului, care ajunge ca iarba? 13 Şi uiţi pre Domnul, Făcătorul tău, Pre cel ce a întins cerurile, şi a întemeiat pământul; Şi te temi în toate zilele totdeauna De urgia apăsătorului, Ca şi cum ar fi gata să te piardă. Şi au unde este urgia apăsătorului? 14 Cel apăsat curând va fi deslegat, Şi nu va muri în groapă, Nici nu-i va lipsi pânea sa; 15 Căci eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce stârnesc marea, Şi fac să vuească valurile ei: Domnul, Dumnezeul oştirilor, este numele lui. 16 Am pus şi cuvintele mele în gura ta, Şi te-am acoperit cu umbra mânei mele, Ca să plantez cerul, şi să întemeiez pământul, Şi să zic către poporul Sionului: „Tu eşti poporul meu?” 17 Scoală-te, scoală-te, deşteaptă-te, Ierusalime, Tu, care ai beut din mâna Domnului cupa mâniei sale, Beut-ai, deşertat-ai cupa ceea mare a ameţelei. 18 Nu este cine să-l conducă Din toţi fiii, pre cari i-a născut: Din toţi fiii, pre cari i-a crescut, nici unul nu este, Care să-l ia de mână. 19 Venit-au aceste două asupra ta; Cine te va milui? Dărăpânarea cu sfărâmarea, şi foametea şi sabia, Prin cine să te mângăi? 20 Fiii tăi s’au lâncezit, Zac la răspântiile tutulor căilor, ca un taur sălbatic prins în laţuri: Sunt plini de mânia Domnului, De mustrarea Dumnezeului tău. 21 Deci, ascultă aceasta, tu ce eşti întristat, Şi îmbătat, dar nu de vin: 22 Aşa zice Domnul tău, Domnul, Şi Dumnezeul tău, care apără dreptul poporului său: Iată! luat-am din mânele tale cupa ameţelei, Cupa cea mare a urgiei mele: Mai mult nu vei bea din ea: 23 Ci o voiu pune în mâna apăsătorilor tăi, Cari zis-au sufletului tău: „Pleacă-te; căci vom trece”; Şi tu ai făcut corpul tău una cu pământul, Ca o uliţă pentru trecători.