1 Ah! de ai despica cerurile, şi te-ai pogorî, Munţii s’ar topi înaintea ta, 2 Ca de un foc, ce mistue vreascurile, Ca de un foc, ce face să clocotească apa: Ca să faci numele tău cunoscut la împotrivitorii tăi, Ca să se spăimânte popoarele înaintea ta! 3 Când făceai lucrurile înfricoşate, ce nu le aşteptam, Te-ai coborît, şi munţii s’au topit înaintea ta. 4 Căci din veci nu s’a pomenit, Nici cu urechea nu s’a auzit, Nici ochiul n’a văzut alt Dumnezeu afară de tine, Care să fi făcut unele ca acestea la cei ce sper într’însul. 5 Întâmpinat-ai pre cei ce erau în bucurie, lucrând cele drepte, Care-şi aduceau aminte de tine în căile tale; Iată, mâniatu-te-ai, pentrucă îndelung păcătuirăm în contra lor; Şi totuşi vom fi mântuiţi. 6 Făcutu-ne-am cu toţii necuraţi: Şi toate dreptăţile noastre ca cârpa celei ce are la fire: Deaceea veştejitu-ne-am cu toţii ca frunza, Şi fărădelegile noastre, ca vântul, ne-au răpit. 7 Şi nimenea nu cheamă numele tău, Nici se scoală, ca să ţie de tine, Căci ţi-ai ascuns faţa ta dela noi, Şi ne-ai făcut să pierim prin fărădelegile noastre. 8 Şi acum, Doamne, tu eşti părintele nostru, Noi suntem lutul, şi tu olarul nostru; Toţi suntem lucrul mânelor tale. 9 Nu te mânia tare, Doamne, Nici nu ţine minte în veci fărădelegea noastră, Iată! uită-te, noi poporul tău suntem toţi. 10 Sfintele tale cetăţi în pustiu prefăcutu-s’au, Sionul este un pustiu, Ierusalimul o pustietate, 11 Sfânta şi frumoasa noastră casă, În care părinţii noştri te lăudau, S’a ars cu foc, Şi toate cele plăcute ale noastre s’au pustiit; 12 După toate acestea, opri-te-vei, Doamne? Tăcea-vei încă, şi ne vei strâmtora atâta?