1 Mi-e desgust de vieaţă; Curs liber voiu da plângerei mele; Voiu vorbi în amârîciunea sufletului meu. 2 Voiu spune lui Dumnezeu: Nu mă condamna; Fă-mă să ştiu pentru ce te cerţi cu mine! 3 Oare îţi place să apeşi, Să despreţueşti făptura mânelor tale, Şi să străluceşti în sfaturile celor răi! 4 Ai tu ochi de carne? Sau vezi tu cum vede omul? 5 Sunt zilele tale ca zilele onnilui? Şi anii tăi ca zilele omului? 6 Ca să cercetezi greşelele mele, Şi să spionezi păcatul meu; 7 Deşi ştii, că n’am păcătuit, Şi că nimenea nu poate să scape din mâna ta? 8 Mânele tale m’au făcut, Ele au rânduit toate părţile corpului meu; şi tu să mă pierzi! 9 Aminteşte-ţi, rogu-te, că tu m’ai făcut din lut; Şi oare să mă prefaci în pulbere? 10 Au nu ca laptele m’ai muls? Şi ca pre un caş m’ai închiegat? 11 M’ai îmbrăcat cu piele şi cu carne, Cu oase şi cu muşchi m’ai împletit? 12 Vieaţă şi iubire mi-ai arătat, Şi îngrijirea ta a păzit spiritul meu; 13 Şi iacă ce ascundeai în inima ta! Acum ştiu care-ţi era gândul. 14 De am păcătuit, tu m’ai pândit, Şi nu mi-ai iertat păcatul; 15 De am greşit, vai mie, Drept de aş fi, tot nu mi-aş ridica capul, Sătul fiind de ocară, şi văzând mişelia mea. 16 Ea tot creşte; Tu mă urmăreşti ca un leu, Şi te arăţi tot mai înfuriat asupră-mi. 17 Tu-mi dai lovituri noauă, Şi îmmulţeşti furiile tale asupră-mi; Oaste după oaste le trimeţi asupră-mi. 18 Pentru ce oare m’ai scos din mitră! O, de aş fi murit, şi ochiul nu m’ar fi văzut! 19 De aş fi, ca şi cum n’aş fi fost, Din mitra mumei dus în mormânt! 20 Au zilele mele nu sunt puţine? Lasă-mă şi îndepărtează-te de mine, ca să răsuflu puţin, 21 Înainte de a mă duce acolo, de unde nu mă voiu întoarce: În pământul întunerecului şi al umbrei morţei, 22 În pământul întunecimei, cel asemenea umbrelor negre ale morţei, unde nu este nici o rânduială, Şi unde lumina cea mai strălucită este întunerecul.