1 Atuncia Iov răspunse, şi zise: 2 Cu adevărat ştiu, că aşa este; Căci cum s’ar îndrepta omul înaintea lui Dumnezeu? 3 De ar voi să se judece cu dânsul, Din o mie la uici una n’ar putea să-i răspundă; 4 Lui, celui înţelept la inimă şi tare la putere, Cine i-s’a împotrivit, şi a rămas în pace? 5 El fără veste strămută munţii, Îi răstoarnă în mânia sa; 6 El zgudue pământul din locul său, De se cutremură stâlpii săi; 7 El zice soarelui să nu răsară, Şi ţine stelele supt sigilul său. 8 El, el numai pleacă cerul, Şi păşeşte pe înălţimile mărei; 9 El făcu Ursul, Orionul şi Pleiadele, Şi camerele de către mează-zi. 10 El face lucruri mari, nepătrunzătoare, Şi minunate, fără număr. 11 Iacă, de vine asupră-mi, eu nu-l văd: De trece înainte-mi, eu nu-l zăresc. 12 Iacă, de apucă, cine-l opreşte? Cine-i zice: Ce faci? 13 De nu rechiamă Dumnezeu mânia sa, Se pleacă supt dânsul chiar ajutătorii îndărătnici; 14 Cu cât mai puţin să-i răspund eu, Şi să aleg eu cuvinte, ca să-i răspund! 15 Chiar de aş fi în drept, nu i-aş răspunde, Ci ar trebui să mă rog judecătorului meu! 16 De aş striga, şi el mi-ar răspunde, Tot n’aş crede, că el a luat seamă la vocea mea! 17 El, care în furtună mă sdrumică, Şi îmmulţeşte ranele mele fără cuvânt; 18 Care nu mă lasă se respir, Ci mă satură de amârîciuni. 19 De este vorba de putere, iacă, el puternic este! De este de judecată, cine mă va apăra? 20 Drept de aş fi, chiar gura mea m’ar condamna; Nevinovat de aş fi, el m’ar învinovăţi. 21 Sunt drept; ce-mi pasă că trăiesc! Sunt desgustat de vieaţa mea! 22 Totul vine la aceeaşi; de aceea am zis: Ori nevinovat ori nelegiuit este cineva, El tot îl nimiceşte! 23 Dacă biciul ucide dintr’una, El îşi râde de suferinţele celor nevinovaţi; 24 Pământul este dat în mânile nelegiuiţilor. El astupă vederile judecătorilor săi; De nu el, apoi cine altul? 25 Zilele mele trec mai repede decât un alergător, Ele trec, fără de a vedea fericirea; 26 Trec înainte ca corăbiile cele iuţi, Precum vulturul se repede asupra prăzei, 27 Când zic: Voiu uita plângerea mea, Îmi voiu lăsa întristarea, şi voiu fi voios: 28 Atuncia chiar mă spăimântă durerile mele, Ştiu, că nevinovat nu mă vei ţinea; 29 Deja sunt condamnat; Deci pentru ce să mă ostenesc în zădar? 30 Chiar de m’aş scălda în apă de omăt, Chiar cu leşie de mi-aş curăţi mânele, 31 Totuşi m’ai afunda în noroiu, Ca să mă urască chiar vestmintele mele. 32 În adevăr, el nu este un om ca mine, ca să-i răspund, Şi să ne ducem împreună înaintea judecăţei; 33 Între noi nu este arbitru, Care să pună mâna preste amândoi. 34 Depărteze el varga lui de deasupra mea, Şi spaima lui să nu mă turbure; 35 Atunci îi voiu vorbi, fără să mă tem de dânsul; Dar în starea mea de acum, eu nu sunt firea mea.