1 Spiritul mi-se frânge, Zilele mele se sting; Mormântul mă aşteaptă. 2 În juru-mi nu văd decât derâzători, Şi ochiul meu nu vede decât certele lor. 3 Depune, rogu-te, dă cauţiune pentru mine. Căci cine altul îmi va da mână? 4 Căci ai ascuns înţelepciunea din inima lor; Pentru aceea nu-i vei lăsa să învingă. 5 Cine dă spre pradă pre amicii săi, Ochii fiului aceluia se vor topi. 6 El m’a făcut de proverb popoarelor: Da, sunt ca un scuipat în faţă. 7 Ochiul meu se întunecă de întristare, Şi membrele mele toate sunt ca o umbră. 8 Cei drepţi se vor uimi de aceasta, Şi nevinovatul se va aprinde asupra nelegiuitului. 9 Dar dreptul va urma calea sa, Şi cel cu mânele curate va creşte în putere. 10 Înturnaţi-vă şi veniţi cu toţii, Şi vă voiu arăta, că între voi nici unul nu e înţelept. 11 Zilele mele se trec, S’au nimicit planurile mele, Pre cari cu iubire le nutria inima mea. 12 Ei prefac noaptea în zi; Şi lumina voastră seamănă întunerecului. 13 Să sper? Mormântul e casa mea; În întunerec îmi aştern culcuşul meu; 14 Strig mormântului: Tu eşti părintele meu, Vermelui: Tu eşti muma mea, sora mea! 15 Unde este dar speranţa mea? Speranţa mea cine o vede? 16 S’a pogorît supt zăvoarele infernului, De este linişte măcar în pulbere.