1 Iar acum râd de mine cei mai tineri decât mine, Pre ai căror părinţi nu-i socotiam vrednici a fi puşi alăturea cu cânii turmei mele. 2 Şi ce-mi folosia puterea mânelor lor, Din care a pierit toată puterea? 3 Sfrijiţi de lipsă şi foame, Rodeau în pământuri stoarse, de demult sleite şi pustiite; 4 Tăiau loboda tufărişului, Şi rădăcina de juniper era pânea lor; 5 Din mijlocul oamenilor erau alungaţi, Şi se striga la ei, ca la un fur, 6 Locuiau în văi spăimântătoare, În peşterile pământului şi ale stâncilor; 7 Sbierau în tufărişuri, Şi se adăpostiau în spinişuri; 8 Fiii celor fără minte şi ai celor neoneşti, Cu lovituri de bice au fost alungaţi din pământul locuit. 9 Şi acum am ajuns a fi batjocura lor, Şi vorba lor; 10 Cu urîciune se depărtează de mine, Şi nu se sfiesc a mă scuipa în faţă; 11 Deslegându-mi chinga, mă chinuesc, Şi frâul îl lasă asupră-mi; 12 O ploditură se ridică la dreapta mea, Şi cearcă să depărteze picioarele mele. Şi deschid asupră-mi căile stricăciunei lor; 13 Cărarea mea o închid, Peirea mea o gătesc, Ei, cei fără nici o putere! 14 Ca printr’o spărtură mare, străbat, Cu vuet se rostogolesc aci; 15 Spaimele mă înconjoară, Ca de furtună s’a spulberat prosperitatea mea, Şi ca norul a trecut fericirea mea. 16 Şi acum se topeşte în mine sufletul meu. Zile de întristare m’au cuprins: 17 Noaptea mi-se străpunge oasele, Şi relele ce mă rod n’au astâmpăr; 18 Ele, prin puterea lor, s’au făcut vestmântul meu. 19 Şi mă strâng, ca gulerul vestmântului meu. El m’a aruncat în tină, Şi am ajuns pulbere şi cenuşă. 20 Eu strig către tine, şi tu nu mă auzi; Stau înainte-ţi, şi nu mă vezi; 21 Crud te-ai făcut pentru mine. Cu toată tăria mânui tale mă urmăreşti; 22 M’ai ridicat, m’ai dat vântului, Cu suflarea furtunei mă topeşti: 23 O ştiu, la moarte mă duci, Locul, unde se vor întruni toţi cei vii. 24 Dar oare cel strâmtorat nu va întinde mâna sa? Cel în pelre nu va striga: Scăpare? 25 Oare n’am plâns pre cel amărît? Pentru sărac au nu mi-am întristat sufletul? 26 Şi iacă, când aşteptam fericirea, îmi veni nefericirea: Aşteptat-am lumina, şi întunerecul căzu asupră-mi. 27 Măruntaiele mele fierb în mine fără încetare; Zilele suferinţei m’au cuprins; 28 Umblu înnegrit, dar nu de soare, De mă scol în adunare, strig de dureri; 29 M’am făcut frate şacalilor, Şi soţ struţilor; 30 Pielea mi-s’a înnegrit, Şi oasele mi-s’au uscat de arsură; 31 De aceea în jale întorsu-s’a citara mea, Ş’i harpa mea în cântare de plângere.