1 Da, la auzirea acesteia se cutremură inima mea, Şi sare din locul ei. 2 Ascultaţi trăsnetul tunetului său, Şi răsunetul, ce iese din gura lui! 3 Prin toate cerurile duce fulgerul său, Şi-l duce până la marginile pământului. 4 În urmă-i se aude un bubuit: El tună, din măreaţa sa voce; Şi fulgerile nu le opreşte, îndată ce răsună vocea sa. 5 Dumnezeu tună din minunata sa voce. El face lucruri mari, nepătrunse de noi: 6 El zice omătului: „Fii pe pământ!” Aşa şi burei şi ploilor mari ale puterii sale; 7 Legând astfel mâna onmlui, Ca toţi să recunoască lucrul său. 8 Chiar fiarele se trag în peşterea lor Şi se ascund în culcuşul lor. 9 Dintr’o cameră dela mează-zi vine furtuna, Şi dela mează-noapte frigul. 10 Prin suflarea lui Dumnezeu se face ghiaţa, Şi apele cele mai late se strâng. 11 El stoarce nourii prin scurgerea lor: Şi împrăştie negura prin lumina sa. 12 Ei se duc dintr’o parte în alta, supt conducerea sa, Ca să împliniască toate, câte le-a poruncit. Preste toată faţa pământului: 13 Când spre bici asupra făpturelor sale, Când spre îndurare le întrebuinţază. 14 Iov, ascultă aceasta! Stă, şi ia aminte la minunile lui Dumnezeu! 15 Oare ştii cum Dumnezeu rândueşte nourii, Şi face să străluciască din ei fulgerul său? 16 Oare cunoşti cumpănirea nourilor, Minunile celui Desăvârşit în înţelepciune? Sau cum se înferbântă vestmintele tale, 17 Când se înăduşă pământul de vântul de mează-zi? 18 Poţi tu întinde ca dânsul cerul, Cel tare ca o oglindă turnată? 19 Învaţă-ne ce i-am putea spune? Căci nu putem rosti nimic din neştiinţa noastră. 20 Cine-i va spune cele ce vorbesc? Care e omul, ce doreşte pierderea sa? 21 Şi acum oamenii nu văd lumina cea curată, cea ascunsă în cer, Dar iată, un vânt trece, şi-l curăţă. 22 Dela mează-noapte ne vine aurora; O măreţie înspăimântătoare a lui Dumnezeu! 23 Pre Atotputernicul noi nu-l cuprindem, Măreţ în putere şi judecată, Şi plin de dreptate, el nu răspunde nimănui. 24 De aceea oamenilor, temeţi-vă de dânsul, Înţelepţii, toţi împreună, nu-l pot vedea.