1 Au nu este omul pe pământ tot în luptă? Au nu sunt zilele lui ca zilele năimitului? 2 Ca un sclav doreşte după umbră, Ca un năimit aşteaptă simbria sa. 3 Aşa mi-s’au dat luni de durere, Şi mi-s’au numărat nopţi pline de trudă: 4 De mă culc, zic: „Când mă voiu scula, şi când oare noaptea îşi va încheia măsura sa?” Şi sunt sătul de neodihnă până la răsăritul zorilor. 5 Carnea mea este acoperită de vermi şi de mărşavia pulberei, Pelea mea crapă şi puruiează. 6 Zilele mele trec mai repede decât mosorul ţesătorului, 7 Aminteşte-ţi, că vieaţa mea nu este decât o suflare, Şi că ochiul meu nu va mai vedea fericirea; 8 Ochiul celor ce mă privesc nu mă va mai vedea, Ochii tăi vor căuta spre mine, şi eu nu voiu mai fi. 9 Ca norul: ce se împrăştie şi trece, Aşa şi cel ce se pogoară în mormânt nu se va mai scula: 10 Nu se va mai întoarce la casa sa: Şi locul său nu-l va mai recunoaşte. 11 De aceea nu voiu mai stăpâni gura mea, Voiu vorbi în strâmtorarea spiritului meu; Mă voiu tângui în amâriciunea sufletului meu. 12 Oare sunt o mare, sau un bălaur, De m’ai îngrădit astfel? 13 Dacă zic: Patul mă va mângăia, Culcuşul îmi va alina durerea mea: 14 Atuncia tu mă spăimânţi prin visuri, Şi mă tulburi cn vederi; 15 De aceea sufletul meu doreşte zugrumarea, Mai bine moartea, decât oase ca ale mele! 16 Mă trec, nu voiu trăi în veci! Lasă-mă, căci zilele mele sunt o suflare! 17 Oare ce este omul, de-l măreşti atâta, Şi iei seamă de dânsul? 18 De-l cercetezi în toată dimineaţa, Şi-l cerci pe fiecare clipeală? 19 Până când nu te vei depărta dela mine, Şi nu mă vei lăsa măcar ca să înghit scuipatul meu? 20 De am păcătuit, ce ţi-am făcut, păzitorule de oameni? De ce m’ai făcut să-ţi fiu ţintă, Şi să fiu mie însumi de povară? 21 Şi pentru ce nu ridici păcatul meu, Şi nu faci să treacă nedreptatea mea? Căci preste puţin voiu adormi în pulbere, Şi mă vei căuta, dară eu nu voiu mai fi.