1 În timpul acela, zice Domnul, vor scoate oasele regilor lui Iuda, şi oasele mai marilor lui, Oasele preoţilor, şi oasele profeţilor, Şi oasele locuitorilor Ierusalimului, din mormintele lor; 2 Şi le vor întinde în faţa soarelui şi a lunei, Şi în faţa tutulor oştirilor cereşti, pre care le-au iubit, Pre care le-au servit, şi pre care le-au urmat, Pre care le-au căutat, şi cărora s’au închinat. Nu se vor mai aduna, nici nu se vor îmmormânta; Ci se vor face gunoiu pe faţa pământului. 3 Şi moartea va fi mai dorită decât vieaţa De toată rămăşiţa celor ce vor fi rămaşi din acel neam rău, Ce va fi rămasă în toate locurile, unde-i voiu fi alungat, Zice Domnul, Dumnezeul oştirilor. 4 Şi iarăşi zi către ei: Aşa zice Domnul: De cade cineva, au nu se scoală? De rătăceşte cineva, au nu se întoarce? 5 De ce deci poporul acesta al Ierusalimului a rătăcit, Cu rătăcire nesfârşită? Ei ţin tare la înşelăciune, Şi nu voiesc să se întoarcă. 6 I-am ascultat, şi i-am auzit; Nu vorbesc drept; Nu este nimenea, căruia să-i pară rău de răutatea sa, Sau să zică: Ce am făcut? Fiecare se întoarce la alergătura sa, Cu calul ce se aruncă în luptă. 7 Chiar şi cocostârcul de supt cer cunoaşte timpul său; Turturica, rândunica şi cocorul păzesc timpul venirei lor; Dar poporul meu nu cunoaşte dreptul Domnului. 8 Cum ziceţi: Suntem înţelepţi, Şi legea Domnului este cu noi? Cu adevărat, în zădar ea s’a făcut: Pana scriitorilor o-au prefăcut în minciună. 9 Înţelepţii sunt ruşinaţi, Se spăimântă şi sunt prinşi; Iată, ei lăpădară cuvântul Domnului; Ce înţelepciune deci este într’înşii? 10 Deaceea voiu da femeile lor altora, Şi ţarinele lor altor stăpâni; Pentru că fiecare, dela cel mai mic până la cel mai mare, Văd numai de interesul lor propriu; Dela profet până la preot, Fiecare lucrează înşelăciune. 11 Şi vindecă cu uşurinţă rănile fiicei poporului meu, Zicând: Pace! pace! Şi pacea nu este. 12 Oare ruşinatu-s’au, când au făcut urîciuni? Nu, nici decum nu s’au ruşinat, Nici nu cunosc ce este ruşinea; Deaceea vor cădea unul preste altul; Când îi voiu pedepsi, vor cădea, Zice Domnul. 13 Cu totul îi voiu mistui, zice Domnul; Nu se vor afla struguri în vie, Nici smochine pe smochini; Şi frunza va veşteji; Şi bunurile, pre care le-am dat, se vor duce dela dânşii. 14 De ce şedem? Adunaţi-vă să întrăm îm cetăţile întărite, Şi să tăcem acolo; Căci Domnul, Dumnezeul nostru ne-a adus la tăcere, Şi ne-a adăpat cu fiere; Că Domnului am păcătuit. 15 Aşteptat-am pace, dar nici un bine nu ne-a venit: Timp de vindecare, şi iată! spaimă. 16 Forăitul cailor lui s’a auzit dela Dan; Tot pământul s’a mişcat De sunetul nechezăturei cailor lui celor puternici; Căci veniră şi mistuiră ţara şi tot ce era într’însa, Cetatea şi locuitorii ei. 17 Şi, iată, mai trimit asupră-vă şerpi, basilisci, Pentru care nu este nici un descântec, Şi ei vă vor muşca, zice Domnul. 18 Unde să aflu vre-o mângăiere în întristarea mea! Inima mea este bolnavă în mine. Iată, vocea de strigare a fiicei poporului meu din pământ îndepărtat! 19 „Au nu este Domnul în Sion? Regele lui au nu este într’însul? De ce m’a întărâtat prin chipurile lor cioplite? Prin deşertăciuni străine? 20 Trecutu-s’a secerişul, sfârşitu-s’a vara, Şi noi încă nu suntem mântuiţi.” 21 Eu sunt rănit pentru rana fiicei poporului meu, Sunt în jale, spaima m’a cuprins! 22 Oare nu este balsam în Galaad? Oare nu este acolo vreun medic? De ce oare fiica poporului meu nu se vindecă?