1 Cum s’a întunecat aurul! cum s’a schimbat aurul cel fin! Cum pietrile templului s’au împrăştiat prin colţurile uliţelor! 2 Cum fiii cei scumpi ai Sionului, cari ca aurul cel mai curat erau preţuiţi, S’au socotit ca vasele de lut, lucru al mânilor olarului! 3 Chiar şi bălaurii apleacă ţâţele, şi alăptează puii lor; Dar fiica poporului meu făcutu-s’a crudă ca struţii deşertului. 4 Limba sugătorului de sete lipitu-s’a de cerul gurei sale! Cerut-au pâne pruncii, dar nu era nici cine să le o rupă. 5 Cei ce mâncau bucate alese, pierit-au pe uliţe; Cei crescuţi în purpură îmbrăţişat-au grămăzile de gunoiu. 6 Şi pedeapsa fărădelegii fiicei poporului meu mai mare este decât pedeapsa păcatului Sodomei, Care surpatu-s’a într’o clipă, fără ca mână de om să se fi ostenit pentru aceasta. 7 Mai marii săi mai curaţi erau decât omătul, mai albi decât laptele, Mai strălucitor cu chipul decât mărgeanul, şi faţa lor decât safirul; 8 Dar acum întunecatu-s’a faţa lor mai mult decât negreala; pe uliţă nu se mai cunosc; Lipitu-s’a pielea lor de oasele lor; uscatu-s’a, ajuns-a ca lemnul. 9 Cei ucişi de sabie mai norociţi sunt decât cei ucişi de foame; Căci aceştia pierit-au încetul cu încetul, străpunşi de lipsa roadelor câmpului. 10 Mânile femeilor celor duioase fiert-au pre copiii lor; Fostu-le-au spre mâncare în timpul sfărâmărei fiicei poporului meu! 11 Domnul îndestulatu-şi-a mânia, vărsat-a aprinderea mâniei sale, Şi în Sion aprins-a foc, ce a mistuit temeliile lui. 12 Nu au crezut regii pământului şi toţi locuitorii lumei, Că va întra apăsătorul şi inamicul în porţile Ierusalimului. 13 Întâmplatu-s’a aceasta pentru păcatele profeţilor săi, şi pentru fărădelegile preoţilor săi, Cari vărsau sângele celor drepţi în mijlocul lui. 14 Rătăcitu-s’au ca orbii în uliţe, mânjitu-s’au cu sânge, Încât nimenea nu mai putu să se atingă de vestmintele lor. 15 „Daţi-vă îndărăt, necuraţilor!” strigau către dânşii: daţi-vă îndărăt, daţi-vă îndărăt! nu vă atingeţi de noi! Şi când fugiau şi rătăciau, zisu-s’a între popoare: „Să nu mai locuiască cu noi.” 16 Mânia Domnului i-a împrăştiat, şi el nu mai caută spre dânşii; Nu caută la faţa preoţilor, nu miluesc pre cei bătrâni. 17 Şi pre când încă eram, ochii noştri lâncezit-au după zădarnicul nostru ajutător; Pre când încă speranţă aveam, speram într’un popor, ce nu putea să ne mântuie. 18 Ei pândesc paşii noştri, ca să nu umblăm pe uliţele noastre; Apropiatu-s’a sfârşitul nostru, zilele noastre s’au împlinit, da, venit-a sfârşitul nostru. 19 Următorii noştri sunt mai uşori decât vulturii cerului; Urmăritu-ne-au prin munţi, pânditu-ne-au în pustiiu. 20 Suflarea nărilor noastre, unsul Domnului, prinsu-s’a în groapele lor, Acela de care ziceam: „Supt umbra lui vom trăi între popoare.” 21 Bucură-te şi desfăteazăte, fiica Edomului, ceeace locueşti în pământul Uz! Trece-va şi la tine cupa; îmbăta-te-vei, şi te vei desgoli. 22 Fiică a Sionului! pedeapsa fărădelegii tale împlinitu-s’a, el nu te va mai strămuta; Dar va pedepsi fărădelegea ta, fiica a Edomului, descoperi-va păcatele tale.