1 Zidit-a înţelepciunea casa sa, Tăiat-a cei şapte stâlpi ai ei; 2 Junghiat-a vitele sale, Dres-a vinul ei, şi întins-a masa sa; 3 Sclavele ei trimis-a; Ea strigă de pe culmile locurilor înalte ale cetăţii, zicând: 4 „Cel neînţelept abată-se aicia!” Celui fără de minte zice: 5 ” Veniţi, mâncaţi din pânea mea, Şi beţi din vinul dres de mine; 6 Lăsaţi neînţelepciunea şi veţi trăi, Şi umblaţi pe calea minţii.” 7 Cel ce învaţă pre luătorul în râs, ruşine îşi câştigă, Şi cel ce mustră pre cel nelegiuit, pată. 8 Nu mustra pre luătorul în râs, ca să nu te urască, Mustră pre cel înţelept şi el te va iubi. 9 Dă sfat celui inţelept şi mai înţelept se va face; Arată celui drept şi va adăugi a învăţa. 10 Începutul înţelepciunei este temere de Domnul, Şi ştiinţa celui Sfânt este priceperea; 11 Căci prin mine zilele tale se vor îmmulţi, Şi ţi-se vor adăugi anii de vieaţă. 12 De eşti înţelept, pentru tine însuţi înţelept eşti, Şi de eşti derâzător, singur vei suferi. 13 Femeia nebună, cea bună de gură, E fără înţelegere şi nu ştie nimic. 14 Ea s’aşează în uşa casei sale, Pe scaun, în locurile înalte ale cetăţii, 15 Ca să chieme pre trecătorii depe drum, Cari merg drept în drumul lor, zicându-le: 16 „Cel prost abată-se aicia;” Şi celui fără de minte îi zice: 17 „Dulce este apa furată, Şi pânea luată pe ascuns plăcută.” 18 Şi el nici ştie, că acolo sunt umbrele morţii, Şi că cei chiemaţi de ea sunt în adâncul mormântului.