1 Binecuvintează, suflete al meu, pre Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. În măreţie şi strălucire te-ai îmbrăcat. 2 Cel ce cu lumina, ca cu o mantie, te-ai învălit, Cel ce ai întins cerul ca un covor! 3 Cel ce cu ape zidit-a cămările lui cele mai de sus; Cel ce din nouri face carul său; Cel ce umblă pe aripele vântului; 4 Cel ce face vânturile trimeşii săi, Flacările de foc servii săi. 5 Întemeiat-ai pământul pe temeliile sale, Ca în veci şi nesfârşit să nu se clătească. 6 Cu adâncul; ca cu un vestmânt, l-ai acoperit; Apele preste munţi stătut-au. 7 Fugit-au de mustrarea ta, La vocea tunetului tău luat-au iute fugă. 8 (Munţii ridicându-se, văile plecându-se,) Spre locul, care tu l-ai întemeiat. 9 Margini pusu-le-ai, preste care să nu treacă, Să nu se întoarcă, ca să acopere pământul. 10 Trimes-a izvoare în văi, Printre munţi strecuratu-s’au apele. 11 Din ele adapă-se toate fiarele câmpiei, Asinii sălbatici îşi potolesc setea lor. 12 Aproape de ele locuesc paserile cerului, Care fac să răsune vocea lor dintre ramuri. 13 El adapă munţii din cămările sale, Din fructul lucrurilor tale saturi pământul. 14 El face să răsară iarbă pentru vită, Şi verdeaţă pentru trebuinţa omului; El scoate pâne din pământ, 15 Şi vinul, ce veseleşte inima omului, Şi face să strălucească faţa lui mai mult decât oleiul; Şi pânea ce întăreşte inima omului. 16 Arborii Domnului se satură, Cedrii Libanului, pre cari el i-a sădit; 17 În care paserea îşi face cuibul său: Cocostârcului brazii sunt locuinţă; 18 Căprioarelor munţii cei înnalţi, Şoarecelui de munte stâncele îi sunt adăpost. 19 Făcut-ai luna pentru timpuri, Soarele cunoaşte timpul apusului său. 20 Făcut-ai întunerecul, ca să fie noapte, În care să se mişte toate fiarele pădurei; 21 Puii de leu, ce mugesc după pradă, Căutând dela Dumnezeu mâncarea lor, 22 Soarele răsare: ei se retrag, Şi în vizuniele lor se culcă. 23 Omul iese la lucrul său Şi la munca sa, până în seară. 24 Cât de multe sunt lucrările tale, Doamne! Toate cu înţelepciune le-ai făcut. Plin este pământul de bunurile tale. 25 Aşa şi marea aceasta, întinsă şi largă; În ea sunt târîtoare fără număr, Animale mici şi mari. 26 Pe ea plutesc corăbii, Şi Leviatanul, pre care l-ai făcut, Ca să se joace într’însa. 27 Toate pre tine te aşteaptă, Ca să le dai mâncarea la timpul lor. 28 Le dai, ele adună; Deşchizi mâna ta, ele se satură de bunuri. 29 Ascunzi faţa ta; ele se neliniştesc, Iei suflarea lor, ele pier, şi în pulbere se reîntorc, 30 Trimeţi spiritul tău, ele din nou se fac, Şi aşa tu înnoieşti faţa pământului. 31 Fie mărirea Domnului în veci: Domnul să se bucure de lucrurile sale! 32 Priveşte spre pământ, şi acesta se cutremură, Atinge munţii, şi ei fumegă. 33 Voiu cânta Domnului toată vieaţa mea, Voi psalmodia Dumnezeului meu cât voiu fi, 34 Fie-i plăcută gândirea mea! Căci mă bucur în Domnul. 35 Peară păcătoşii depe pământ, Şi cei nelegiuiţi să nu mai fie! 36 Dar, suflete al meu, binecuvântează pre Domnul! Toţi, lăudaţi pre Domnul!