1 Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.
2 Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.
3 Omorul îşi are vremea lui, şi vindecarea vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;
4 plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi dansul îşi are vremea lui;
5 aruncatul cu pietre îşi are vremea lui, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;
6 căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi aruncatul îşi are vremea lui;
7 ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;
8 iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.
9 Ce folos are din truda lui cel ce munceşte?
10 Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
11 El a făcut totul frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.
12 Am ajuns să ştiu că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor;
13 dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu.
14 Am ajuns să ştiu că orice face Dumnezeu, va dăinui pe veci şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut. Dumnezeu face aşa pentru ca oamenii să se teamă de El.
15 Ce este a mai fost, şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut.
16 Am mai văzut sub soare că în locul de judecată domneşte nedreptatea şi că în locul unde trebuia să se facă dreptate, era răutate.
17 Atunci am zis în inima mea; Dumnezeu va judeca şi pe cel drept şi pe cel nelegiuit; căci este o vreme pentru orice lucru.
18 Am zis în inima mea despre fiii oamenilor: Dumnezeu îi încearcă pentru ca ei să vadă că nu sunt decât nişte animale.
19 Căci tot ce se întâmplă cu fiii oamenilor se întâmplă şi cu animalele; aceeaşi soartă o au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt. Toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe animal, căci totul este deşertăciune.
20 Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână.
21 Cine ştie dacă suflarea fiilor oamenilor se duce sus şi dacă suflarea animalului se coboară în pământ?
22 Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se bucure de lucrările lui, căci aceasta este moştenirea lui. Căci cine-l poate aduce să vadă ce se va întâmpla după el?